Nu doar un horror de nota 10

Iniţial, sunt nevoit să recunosc, m-a atras titlul. Filmele cu zombi, oricât de proaste ar fi fost, au fost mereu o slăbiciune, o atracţie irezistibilă, un subgen din atât de vasta paletă a filmelor horror pentru care îmi găseam timp mai mereu. Câţiva eroi, mai mult sau mai puţin bidimensionali, zombi rapizi sau dimpotrivă lenţi, inteligenţi sau retardaţi, organizaţi sau haotici, mereu flămânzi, ceva acte de eroism, un sacrificiu sau mai multe, cel mai adesea un final fericit, foarte rar altfel. Categoric, mult sânge. Având o istorie ce începe în anii 30, cu acum uitatul White Zombie, acest gen de filme „de groază” a evoluat şi s-a schimbat, a avut capodoperele şi ratările sale memorabile, peliculele definitorii şi cele ridicole, vedetele şi regizorii săi sau, dimpotrivă, amatorii excesivi de optimişti. Trimiterea la seria stalloniană m-a făcut să cred că mă voi bucura de o nouă peliculă de categorie B spre Z, eventual cu un buget înduioşător de redus şi la fel de bine jucat ca o scenetă de cămin cultural sătesc, în care vreun super-erou de dată recentă se va confrunta în Berlinul cotropit cu mii şi mii de zombi, probabil lenţi, stupizi, dar flămânzi, care vor fi exterminaţi în masă. Eventual cu o mitralieră excesiv de eficientă. Nimic din strălucirea seriei aparent interminabile semnate de Romero, care a revigorat genul în 1968 cu acum clasicul Night of the Living Dead, sau din extraordinarul The Return of the Living Dead din 1985, regizat de către Dan O’Bannon. Pentru a nu menţiona capodopera Brain Dead lansată în 1992 de Peter Jackson, uimitoarea şi recenta serie iberică Rec, ajunsă la a treia parte, comicul Shaun of the Dead, versiunea italiană purtând marca lui Lucio Fulci, relativ eroticele sau direct pornograficele filme realizate de Jean Rollin şi Joe D’Amato, oferta deloc neglijabilă din Japonia sau Hong Kong, gen Zombies With Big Tits. Sau Zombieland. Walking Dead. Doar câteva repere din istoria unui subgen aparent inepuizabil.

Anormalitatea unui zombi nu este cu mult diferită de pseudo-normalitatea de zi cu zi a vieţii dinainte de invazie, doar că virusul face să iasă la iveală fiara din interior.

Din fericire, Rammbock: Berlin Undead s-a dovedit unul dintre cele mai bune filme cu zombi văzute vreodată. Nu ştiu cât de popular este şi de cât succes s-a bucurat, dar este genul de peliculă pe care ai recomanda-o fără ezitări atât unui neofit, cât şi unui specialist deja plictisit de reluările aceloraşi clişee. Marvin Kren, regizorul filmului, aflat la primul său lung-metraj, a reuşit să folosească inteligent şi inspirat clişeele genului, fără să cadă în capcana unei repetiţii fără sens pe aceeaşi temă. Influenţat în principal de acum clasicul 28 Days After din 2002 şi deja menţionata serie Rec, Rammbock este din toate punctele de vedere o revelaţie, cu o atmosferă magistral construită, un film bine pus în scenă şi cu o gradare a tensiunii şi ororii condensată în mai puţin de o oră aşa cum puţini regizori mai experimentaţi ar fi reuşit. Se pare că uneori tocmai debutul îţi lasă acea libertate creativă pe care mulţi o pierd în timp. Iar în locul unui final deja întâlnit cu infime schimbări a ales un sfârşit poate previzibil, dar în ton cu atmosfera generală a naraţiunii, firesc şi mai ales emoţionant.

Când eroul principal, Michael, genul de conţopist blând între două vârste, categoric un anti-erou cel puţin după canoanele estetice ale Hollywood-ului, vine să îşi viziteze fosta iubită, Gabi, tot ce speră este ca între ei doi să mai existe ceva. Măcar o mică şansă de împăcare. În locul unei poveşti de dragoste sau a unui final previzibil, Michael se trezeşte alături de alţi câţiva supravieţuitori prins în clădirea unde locuieşte Gabi, acum dispărută. Singurul său ajutor este Harper, un puşti, ajutor de instalator, care lucra în apartamentul lui Gabi. Asediaţi în apartamente de zombi extrem de rapizi şi puternici, foarte sensibili la cel mai mic zgomot, fără prea multă mâncare sau arme, fără posibilitatea de a chema pe cineva în ajutor, supravieţuitorii intuiesc treptat că întregul Berlin este sub asediu. La fel ca în filmele după care se inspiră, nu este vorba de zombii din seriile Romero, lenţi şi puţin periculoşi atunci când sunt puţini la număr. Cei din Rammbock par să sufere mai curând de o formă de turbare, un virus care se transmite prin salivă sau sânge şi îşi face simţit efectul surprinzător de repede. O singură şansă pentru cei infectaţi (şi o variaţiune interesantă). Virusul se declanşează doar când cel infectat îşi pierde calmul. Ca un Hulk zombi. Cât timp îţi păstrezi calmul eşti în afara oricărui pericol.  Furia rămâne înlăuntrul tău şi nu te transformi în celălalt. Cât de calm poţi să fii când peste tot sunt „ceilalţi”. Iar Michael, erou din întâmplare, trebuie să îi organizeze pe cei din clădire, să găsească o soluţie pentru a scăpa şi, mai ales, trebuie să afle ce s-a întâmplat cu Gabi. Cât mai repede. Chiar dacă pentru ea va renunţa la tot.

Esenţial în viziunea lui Kren nu este să umple ecranul cu cete de zombi care urlă dezarticulat „brains”, care va fi fiind echivalentul teuton, hăituind potenţiale victime prea îngrozite de finalul apropiat. Nici măcar să investească dement în CGI şi efecte speciale costisitoare, transformând povestea într-un spectacol de bâlci, unde ceea ce trebuia să fie înfricoşător devine amuzant tocmai prin exagerare. Un zombi nu mai este o creatură resurectată dintr-un cimitir sau dintr-o morgă, este cel de lângă tine, poate fi prietenul cel mai bun sau marea iubire, care odată infectaţi se transformă în fiinţe fără nimic uman. Detestând umanul, dar recunoscând imediat pe cei asemenea lor. Oroarea în Rammbock: Berlin Undead nu se naşte atât din asediul „celorlalţi”, cât din alienarea care a devenit normă şi îi face pe „normali” să nu mai poată funcţiona cu adevărat împreună pentru a se salva. Anormalitatea unui zombi nu este cu mult diferită de pseudo-normalitatea de zi cu zi a vieţii dinainte de invazie, doar că virusul face să iasă la iveală fiara din interior. Aici nu te temi atât de un zombi pentru că este diferit. Te temi de tine pentru că nu mai găseşti resursele pentru a rămâne aşa cum erai, şi mai ales pentru că a deveni ca „ei” s-ar putea să fie cea mai bună soluţie pentru tine. De ce nu? Poate că „ei” sunt viitorul. Poate că „ei” sunt mai buni.

Un film cu zombi. Clasificare stereotipă care i-ar putea îndepărta pe cei care resping aprioric genul. Şi ar fi păcat. Pentru că acest Rammbock: Berlin Undead este un horror de nota 10, şi mai mult decât atât.



Rammbock: Berlin Undead (Germania, Austria, 2010); R: Marvin Kren, Scenariu: Benjamin Hessler, Cu: Sebastian AchillesIngrid Beerbaum şi Carsten Behrendt


Despre Gabriel DAMIAN

Gabriel DAMIAN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Nascut pe 4 octombrie 1979 in Bucuresti. Studii: Liceul Teoretic Ion Barbu, profil limbi straine (1994 - 1998) Universitatea Ecologica - Facultatea de Stiinte ale Comunicarii (1998 - 2002) Universitatea Bucuresti - Facultatea de Istorie - master Istoria ideilor si mentalitatilor (2002 - 2004) A lucrat ca redactor, editor stiri, editor content (Artline.ro), administrator site librarie online (Tamada.ro), librar, anticar. Blog: cinabru.blogspot.com

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *