Despre latura întunecată a oamenilor

De la bun început trebuie să vă mărturisesc că nu-mi place Matthew McConaughey; mi s-a părut mereu un actor şters, iar filmele lui comerciale şi mai degrabă mediocre – însă, adevărul fie spus, n-am văzut din filmografia lui decât comedioarele romantice cu care ne-a delectat în anii de mijloc ai carierei sale de până acum. Prin prisma asta, fireşte că orice titlu mi-ar fi propus cineva cu McConaughey în distribuţie… aş fi zis pas, la pachet cu o grimasă acră afişată pe chip. Unde mai pui că omul are un nume extrem de greu de scris corect. Woody Harrelson, în schimb, cu totul altă poveste (deşi între noi fie vorba, luată repede le mai încurc numele, astfel că dacă vreau să fac referire la McConaughey mai de fiecare dată zic „tipul ăla care nu e Woody Harrelson”); deci pentru Woody am zis că trebuie să urmăresc măcar un episod din True Detective, să văd despre ce e vorba. Şi în clipa în care a pornit genericul, am devenit aproape sigură că voi continua să-l urmăresc până la final.

Primul impact, înainte de a şti precis ce se petrece, este unul de atmosferă, curat audio-vizual: coloana sonoră vine de la T Bone Burnett (câştigător de Oscar pentru un cântec din CrazyHeart în 2009), iar direcţia de imagine este dată de cinematografistul Adam Arkapaw. Ţin să-i menţionez pentru că muzica şi imaginea sunt cele care m-au prins instantaneu. Iar dacă ar mai fi existat loc de întoarcere, interpretările lui McConaughey şi Harrelson, însă mai ales şi mai ales interpretarea lui McConaughey, m-au transformat în fan.

Povestea este una deloc complicată la prima vedere şi e abordată oarecum în stil documentar: o crimă din prezent redeschide un dosar mai vechi, anchetat în urmă cu mai bine de 17 ani de zile de doi detectivi în Louisiana. Prin salturi retrospective ajungem să-i cunoaştem pe detectivii Martin Hart (Woody Harrelson) şi Rustin Cohle (Matthew McConaughey), o echipă nou formată la momentul 1995 ce ajunge să ancheteze o crimă ciudată, cu puternice indicaţii oculte care-l fac pe Cohle să presupună din prima că au de fapt de a face cu un criminal în serie, în vreme ce Hart rămâne mai circumspect şi aduce o notă de echilibru. Pe măsură ce cazul ia amploare, ajungem şi noi să-i cunoaştem mai bine pe cei doi eroi principali, relaţia public-protagonişti dezvoltându-se în pas cu relaţia dintre cei doi. Intriga detectivistică trece astfel în plan secundar, căci devine cu adevărat interesant cine sunt aceşti oameni: sudistul Hart, văzut drept tradiţionalist şi conservator, acel cap ideal al familiei ideale (soţia este jucată de Michelle Monaghan), şi texanul Cohle picat din senin în Louisiana, un tip care trăieşte în propria minte, intens şi aparent rupt de realitate, un om rănit atât de profund încât te îndoieşti dacă mai trăieşte de fapt.

Este inevitabil să nu mă duc cu gândul la True Blood, alt serial HBO care aduce la viaţă o interpretare mai altfel a universului sudist. În afară de dimensiunea geografică, serialele nu au nimic altceva în comun, căci după părerea mea acolo unde True Blood este ridicol, True Detective e poetic şi înfiorător. Totuşi, accentele puternice ale personajelor şi salturile în trecut de la un plan prezent în care nu mai avem de-a face cu o poveste comună a celor doi necesită o concentrare cam prea mare din partea privitorului. Efortul merită.

Îmi plac actorii care se trezesc la viaţă la un moment dat; clar, ţine de împlinirea unei anume vârste, saltul peste un prag, de experienţa fiecăruia, de un declic care se produce înlăuntrul acestor actori plictisitori şi deloc speciali deveniţi peste noapte… geniali.

Mă văd nevoită ca în finalul acestui articol să vă mărturisesc că mai nou îmi place Matthew McConaughey. Iar în True Detective omul sclipeşte. Un serial artistic în adevăratul sens al cuvântului, cu o coloană sonoră şi imagistică halucinante, pe HBO în fiecare seară de luni.



True Detective – Detectivii din Louisiana (serial SUA, 2014); Realizator: ; Cu:  


True-Detective-Episode-3-The-ManMatthew-McConaughey-in-True-Detective-WallpaperTrue-Detective-Episode-3-The-Man

Despre Alexandra POPESCU

Alexandra POPESCU a scris 16 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

4 Comentarii

  1. Si pe mine Matthew McCounaughey m-a lasat rece pana acum si de aceea interpretarea lui m-a luat complet prin surprindere. Iar avand in vedere ca serialul ofera aceste treceri din trecut in prezent si viceversa ii confera interpretarii lui McCounaughey si mai multa sustinere. Schimbarile suferite de detectivul Cohle in cei 17 ani sunt palpabile prin interpretarea lui McCounaughey.
    Dar “True Detective” nu este remarcabil, in opinia mea, doar prin aceasta interepretare, dar si prin modul lent, dar absolut eficient in acest caz, prin care isi dezvaluie povestea si prin care construieste personajele, prin imagine, concentrata indeajuns de mult pe locatie pentru a da o noua dimensiune serialului, si prin referintele oculte. Trebuie sa recunosc ca toate aceste trimiteri la cartea lui Robert W. Chambers, “The King in Yellow”, ma incanta nespus de mult.
    A, si era sa uit, intr-adevar coloana sonora este un alt element de mare efect.

  2. Ah, mulţumesc că ai subliniat ritmul lent cu care se dezvoltă povestea, ştiam că am uitat ceva esenţial de cînd am dat clic pe send.

    De reţinut referinţa la “The King in Yellow”, o să caut volumul să-l citesc şi eu.

  3. Matthew McConaughey, vizibil în ultimii ani în tot soiul de orori (de la siropuri de tuse pentru romantici încremeniţi în proiect la comedii cretine pentru un public pe măsură), ar trebui premiat pentru cea mai spectaculoasă şi eficace reinventare de carieră.
    A început cătinel, cătinel, în 2011, cu The Lincoln Lawyer. A urmat, tot în 2011, Bernie (o comedie absurd-macabră în regia lui Richard Linklater), iar bomboana de pe colivă s-a numit Killer Joe (altă scrânteală greu de încadrat în tipare, de data asta sub comanda lui William Friedkin). 2012 a însemnat, pe rând, un stripper tomnatic şi cam din topor în Magic Mike (dir. Steven Soderbergh), un ziarist gay pornit în căutarea unui adevăr care în cele din urmă îl va linişti definitiv în The Paperboy (dir. Lee Daniels) şi, ceea ce pare a fi cireaşa de pe tort, un fugar/fugărit pe nume Mud (dir. Jeff Nichols)…
    http://cinesseur.blogspot.ro/2013/01/you-can-call-me-mud.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *