Cea mai vinovată plăcere: răzbunarea

Experienţa ne-a învăţat să privim orice remake cu maximă circumspecţie, întrucât astfel de aventuri care s-au soldat cu rezultate măcar meritorii sunt puţine. Riscul e cu atât mai mare când realizatorii îşi iau sarcina de a oferi o nouă viziune cinematografică pentru o peliculă intrată deja în rândul filmelor-cult. Aşa stau lucrurile cu remake-ul Carrie, povestea lui Stephen King adusă pe marile ecrane, cu talent şi pricepere, întâi de Brian De Palma, în 1976 (adică la abia doi ani de la apariţia cărţii!), şi acum reinterpretată dramatic în viziunea lui Kimberly Peirce, o regizoriţă despre care nu se ştiu prea multe lucruri, dar care, datorită acestei reuşite, va avea cu siguranţă pe ce să-şi clădească o carieră la Hollywood.

Sala de dans se transformă repede într-o replică, un corespondent la scală mai mare a sălii de duşuri: sângele şi apa se amestecă în răzbunarea supremă.

Până la această dată, povestea adolescentei cu puteri telekinetice a mai cunoscut o continuare (Carrie 2: The Rage, 1999, un eşec răsunător) şi un remake destinat exclusiv publicului TV (în 2002, nu tocmai rău, dar nici memorabil). Este însă greu să vii cu ceva nou în acest caz – romanul, ca structură a poveştii, se apropie mai mult de o nuvelă, acţiunea e destul de restrânsă, episoade puţine (dar puternic vizuale, chiar dacă greu de transpus convingător pe peliculă) – şi tocmai de aceea surprind încercările repetate de ecranizare. Chiar şi lungmetrajul lui De Palma face unele concesii, datorate probabil momentului istoric, nivelului de dezvoltare al cine-mentalului colectiv în deceniul 7 al mileniului trecut. Scene care în carte sunt destul de explicite, în varianta vizuală sunt, culmea, mai mult sugerate. Cred că în recuperarea acestui atribut al poveştii excelează versiunea modernă a lui Peirce.

Mai trebuie amintit, în continuarea ideii anterioare, că acum avem o ecranizare mult mai fidelă decât a lui De Palma. Cu o singură excepţie, pe care o voi aminti însă abia la final.

Filmul începe chiar cu o scenă şocantă, până acum inedită: naşterea acasă a lui Carrie şi încercarea mamei (interpretată excelent – cum altfel? – de Julianne Moore) de a-i lua viaţa, socotind-o (deja) unealta diavolului, dacă nu diavolul însuşi. Că nu o face, totuşi, aceasta e decizia care o urmăreşte tot restul vieţii, o remuşcare, dublată de ostracizarea socială, care-şi lasă amprenta asupra lui Carrie însăşi, declanşând până la urmă intriga. Acest episod, poate cel mai important în derularea evenimentelor, lipseşte din versiunea lui De Palma. Fără îndoială că empatia feminină a lui Peirce a jucat aici un rol important. Salt în timp. Carrie e elevă la liceu, după ce mama ei e cu greu convinsă de oficialităţi să renunţe la educarea ei la domiciliu. Este o fiinţă mereu timorată, o adolescentă care-şi doreşte totuşi să prindă aripi, să se îndepărteze de „obscurantismul” de acasă şi să se integreze în colectivul de la şcoală. Din colţul ei, priveşte cu speranţă agitaţia celor frumoşi şi furioşi. Şi poate că, luând-o încet, în propriul ritm, cu timpul ar fi reuşit să se integreze. Lupta ei în această privinţă este lupta a nenumărate tinere din liceele lumii. Ea însă are parte de un şoc. Biologicul, ale cărui procese au fost mult întârziate (vinovată o găsim şi aici pe mama ei), nu mai suportă amânare şi o ia înaintea psihicului. Carrie are primul ciclu menstrual la duşuri, între cele cărora voia să li se alăture ca egal, iar reacţia ei de spaimă viscerală, de necontrolat, îi anulează orice şansă a reuşitei viitoare. Este batjocorită, pozată şi filmată cu sângele şiroind pe picioare, chircită pe podeaua udă. Din acest moment, toate întâmplările vin doar să adâncească disperarea ei, convingând-o tot mai tare că dorinţa de integrare, ideea unei vieţi normale, s-a spulberat iremediabil. Şi, din nou, poate că ar fi ajuns să se resemneze cu gândul unei vieţi retrase, în rugăciuni fierbinţi alături de mama ei dementă, dacă nu ar fi intervenit buna intenţie transformată în capcană mortală. Aducerea lui Carrie la balul de absolvire pune accentul final pe un destin damnat. Sala de dans se transformă repede într-o replică, un corespondent la scală mai mare a sălii de duşuri: sângele şi apa se amestecă în răzbunarea supremă.

Dacă filmul evoluează destul de monoton, cuminte, respectând întocmai firul epic propus de King, odată cu scena carnagiului de la sala de bal, realizată exemplar, Carrie 2013 prinde contur şi se ridică deasupra versiunii din ’76. Chloë Grace Moretz este în stare de o performanţă înfricoşătoare, prin postură, privire, atitudine, adică tot ce-i lipsea lui Sissy Spacek în scena similară din pelicula lui De Palma. Acoperită de sânge din cap până în picioare, împrăştiind moarte în toate părţile, asistăm într-adevăr la descătuşarea unei energii prea mult timp reprimate (din nou, remarcaţi paralela cu scena duşului, cu apariţia întârziată a primului ciclu menstrual).

Spuneam că ecranizarea aceasta ratează un singur lucru. L-am lăsat la sfârşit pentru că, până la urmă, el se transformă într-un atu. Chloë Moretz este o Carrie mult prea drăgălaşă, departe de acea Carrie pistruiată, plină de coşuri, îmbrăcată şleampăt a lui King. Carrie de aici pare destinată în primul rând rangului de prim-majoretă. Cu toate acestea, spuneam, jocul actoricesc al lui Chloë Moretz de la scena balului încolo te face să fii mai îngăduitor.

Vă recomand, aşadar, această ecranizare. Vă va umple de indignare până la punctul de fierbere, pentru ca apoi să vă ofere cea mai vinovată plăcere a răzbunării crunte prin reprezentant. Le veţi ierta realizatorilor chiar şi cele câteva apăsate tuşe hollywoodiene.



Carrie (SUA, 2013), R: ; S: , ; Cu:  


  

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *