Îmblânzirea ciorilor

Geoff făcuse două erori de judecată în toată viaţa sa, ambele în toiul Iernii. Adică trei, dacă punem la socoteală fosta lui soţie, dar asta nu-i pusese viaţa în pericol.

Ar fi trebuit să se înveţe minte la prima, dar n-a făcut-o.

Îmblânzea un local undeva în Sud, un club de noapte imens cu clientela formată mai ales din minori şi inculţi. Patronii voiau un club mai de fiţe, cu bere la cincisprezece dolari şi cocteiluri la pahare din sticlă, nu din plastic. Chestii de genul ăsta. Chiar şi câte o trupă din când în când sau vreo promoţie care să nu fie cu „băutură gratis pentru fete”.

Au apelat la ajutorul lui Geoff mai târziu decât trebuia.

― Odată ce apare o infestaţie, greu o mai schimbi, spuse Geoff.

Veneau din suburbii, burduşiţi în taxiuri, sau plecau acasă cu maşinile şi, pe drum, ieşea urât de tot. De asta l-au chemat Patronii, în cele din urmă: trei morţi, ziarele au scris că „se întorceau de la clubul de noapte”, apoi dădeau nume. Nu era bine.

― Fă tot ce poţi. Vrem să redeschidem într-o lună.

Geoff zâmbi.

― Veţi avea nevoie de puţin mai mult. Asta dacă nu vreţi ca ăia mai lenţi să se amestece cu noua clientelă. Unii vor pricepe mai greu. Alţii nu vin chiar în fiecare săptămână şi mai trece o vreme până se prind. Trebuie doar ca lumea să înţeleagă ce vreţi şi să aveţi grijă ca mesajul să ajungă la cine trebuie.

În cele din urmă, s-a dovedit a fi mai uşor decât crezuse. Le-a spus Patronilor să scumpească băutura, să schimbe muzica şi să aducă nişte poponari isterici care să şi-o tragă prin colţuri. Să le fie scârbă la bigoţii ăia suburbani să stea acolo. Nu erau nişte clienţi deştepţi, fiind conduşi de vreo doişpe puştani eleganţi care veneau din obişnuinţă.

Alt lucru pe care l-a făcut a fost să împartă fluturaşi cu reclama unui club de noapte din celălalt capăt al oraşului. Fă-i să meargă în altă parte, într-o nouă locaţie. Să pară că a fost alegerea lor.

Totul a mers de minune, până aproape de sfârşit. Patronul era mulţumit, i-a dat şi primă. I-a dat şi băutură gratis pe viaţă, însă niciodată să nu bei în locul pe care l-ai îmblânzit. Nu se cade, nu e prudent, aşa că n-o face.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


La urmă, au fost şi câţiva din ăia mai lenţi care au venit noaptea târziu, într-o sâmbătă. Nu-i mai văzuse pe-acolo de o săptămână; erau toţi genul afacerist, atraşi de perspectiva unor cocteiluri, a relaţiilor sigure şi a întâlnirilor garantate cu persoane singure la intrare.

Împotriva unora fusese nevoit să aplice, modic, forţa. Unul care se îmbătase deja la un alt bar sau la altă petrecere venise, cică, să-şi caute amicii. Geoff l-a dat cu curul de pământ şi pe uşă afară trei săptămâni la rând.

― Toţi amicii tăi au plecat de-o veşnicie. Nu le mai place aici, a spus Geoff.

I-a arătat drumul. A zâmbit. Apoi a sperat, deşi nu prea credea, că tipul o să-şi ia tălpăşiţa în linişte, fără scandal.

― Nu-mi cunoşti tu prietenii, cretinule. Eu tot intru. Vin aici de luni de zile, sunt de-al casei, am eu grijă, cretinule, să te pună ăştia pe liber.

Cuvintele nu-l deranjaseră deloc pe Geoff; l-a scos însă din ţâţâni cotul primit în coaste când tipul încercase să intre cu forţa.

Şi-a ridicat şi el scurt cotul şi l-a prins pe client sub bărbie cu o trosnitură urâtă. Capul îi sări înapoi şi, prea beat să se opună, tipul căzu de pe treaptă cu spatele. De regulă, ar fi fost de-ajuns. Dar cu ăştia beţi, nimic nu-i de-ajuns. Cu pumnii ridicaţi, îl atacă iar pe Geoff. Geoff, sătul de el, nu se mai putu abţine. Îşi plasă loviturile îngrijit şi energic până ce tipul sângeră şi nu mai putu să stea pe picioare. De jos, tipul arătă cu degetul spre crucea pe care Geoff o purta la gât.

― La ce mai porţi şi chestia asta? Eşti vreun grijitor de Dumnezeu? Ăştia ca tine nu bat oameni nevinovaţi de le sună apa-n cap.

― Cu toţii suntem grijitori de Dumnezeu, amice. Geoff nu-i spuse că purta crucea ca să dezarmeze oameni. Să le câştige încrederea, chiar şi pentru o secundă. Uneori, o secundă e de-ajuns.

― Mă fut în tine, du-te dracu’ la biserică şi fute călugăriţe, la care Geoff se dădu înapoi şi îi trase un cap în obrazul care plesni ca un fruct pârguit.

― Vasăzică, la şcoala de duminică se predă şi bătaia în baruri, nu?

Geoff se întoarse la auzul vocii. Era o tânără femeie, dar asta nu conta. Nu trebuie să cazi în capcană, o femeie poate purta un cuţit, poate să spargă o sticlă şi să-ţi taie faţa la fel de bine ca un bărbat.

Geoff o privi. Avea nişte picioare slăbănoage, că abia se putea ţine pe ele. Stomacul îi era umflat, imens şi alb, tatuat cu cruciuliţe negre.

― Ai impresia că o să intri aici cu un copil în burtă? spuse el.

― Nu port încă niciun copil. E trupul meu. Trăgea cu sete dintr-o ţigară groasă, întoarsă cu mâna, care mirosea ca rugurile pe care bunicul lui încă i le mai făcea uneori. Puneau pe foc tot felul de resturi şi gunoaie pe care el nu voia să le transporte de-acolo. Îl făcu pe Geoff să se gândească la ceea ce lăsase în urmă, un puroi de oraş plin de gunoaie, cu focuri peste tot înnegrind cerul şi îmbrăcându-ţi pielea cu un strat subţire de cenuşă.

― Nu te las să intri, spuse el.

Iată, însă, eroarea de judecată: se uitase prea mult la stomacul şi picioarele ei. Ochii lui nu mai clipiră… nu mai clipiră… şi din spate simţi o izbitură puternică la cap.

Fu aruncat în faţă şi se prinse de umărul fetei. Ea îşi smuci umărul, încercând să scape din strânsoare, însă el strânse mai tare, până simţi clavicula şi, în acea fracţiune de secundă, îşi dorise să i-o rupă de tot în degete.

Se lăsă pe sub braţul stâng şi se răsuci până ajunse pe vine, în timp ce îşi scotea cuţitul de la curea.

Fata preluă forţa celei de-a doua lovituri. Geoff realiză atunci că reflexele atacatorului său erau întârziate şi că avea astfel timp să evalueze.

Înalt. Maiou de culturist (sau „maieu de culturist”, aşa cum văzuse Geoff că se vindeau în magazinele în care mergeau genul ăsta de oameni). Blugi murdari. O cicatrice lungă şi roşie de-a curmezişul nasului. Iată-mă-s. Sunt un dur.

Arma lui era un băţ cu cârlig, lung cât să te rănească de departe, dar greoi. Geoff nu pricepea de ce voiau ăştia să facă impresie cu armele lor. Armele simple sunt la fel de bune.

Geoff păşi pe sub braţul atacatorului său şi îi reteză jugulara expusă atât de prosteşte.

Atacatorul căzu în genunchi, sprijinindu-se în băţul cu cârlig.

Abia atunci simţi Geoff ameţeala de la durerea crâncenă a rănii de la cap. Toţi ceilalţi clienţi fugiseră, nedorind să aibă necazuri. Toţi, în afară de fata însărcinată.

Se auziră sirenele poliţiei, cel puţin una. Geoff se simţi uşurat. Îşi dorea să stea jos, fie şi pentru o clipă.

Simţi o mângâiere pe ceafă, zgândărindu-i rana, şi se întoarse, cu un calm straniu, să vadă cine e.

Era un câine.

Iar fata însărcinată stătea în şanţ şi râdea de el.

Ceva nu e-n regulă, gândi el. Aşteptă până auzi sirena ambulanţei, astfel că ajutorul pentru copil era aproape, apoi luă o cărămidă şi o izbi pe fată drept în tâmplă.

― E însărcinată, strigă el către paramedici. Însărcinată! Salvaţi copilul!

N-a mai ştiut dacă acesta a fost salvat.

Dar aşa îi plăcea lui să creadă.

Nu i-a păsat ce cred Patronii în legătură cu incidentul; îşi făcuse treaba şi ceea ce urma să se întâmple cu el de atunci încolo nu era treaba sau problema lor. I-a fost însă ruşine când a dat ochii cu John, instructorul său.

― Viaţa ta şi a celorlalţi de lângă tine depinde de modul în care acţionezi. Trebuie să iei o decizie şi s-o respecţi. Rămân sau plec? Intru sau ies? N-ai voie să te răzgândeşti. Un îmblânzitor nu se răzgândeşte niciodată. Nu ezită.

E mândru de ultimul cuvânt rostit, de cele trei silabe ale lui, de înţelesul său adânc.

― De asta femeile nu pot fi îmblânzitori. Ele pot fi influenţate. Ele ascultă de vocea raţiunii. Tu trebuie să fii atent la semne. Căci nimănui nu-i pasă, nu-i aşa? Nimeni nu dă doi bani pe sentimentele tale. Pe ceea ce simţi în suflet.

― Ieri, unul din ei te-a făcut să cedezi. E foarte probabil să ţi se întâmple din nou. Vei vedea „cu ochii lor” şi vei începe să te gândeşti la Patroni.

― Dacă se-ntâmplă asta, vii la mine. În schimbul de noapte. Vorbesc serios. Pui jos armele şi vii la mine. Pentru că dacă realizezi acea conexiune, eşti terminat. Eşti terminat ca îmblânzitor şi n-o să mai poţi uita ceea ce ai făcut pe parcursul unei misiuni.

John îi întinse o bere lui Geoff.

― Partea bună e că ţi-am identificat slăbiciunea. Ţi-ai pierdut judecata din cauza copilului. E de înţeles, dar e neprofesionist, nu-i aşa? Nu ai voie să fii influenţat de nimic. Ai înţeles?

― Am înţeles, spuse Geoff. După asta, totul a fost în regulă.

*

Până când a fost chemat să îmblânzească ciorile. Treceau ani până să acţioneze, iar fetele însărcinate pe care le vedea între timp nu-l deranjau. Nu le mai lăsa, îşi cunoştea deja slăbiciunea.

Patronul unui bar izolat voia ca localul să se întoarcă la localnici. Ciorilor le plăcea acolo, căci localul arsese până aproape de temelie, iar cadavrele şi oasele rămăseseră în fundaţie.

Ciorile veneau la bar conducând pe polei în maşinile lor vechi cu cauciucuri netede.

― Despre asta este vorba, spuse Patronul. Toată chestia asta cu dorinţa de moarte. N-ajung chiar toţi la local: două maşini pline au ieşit de pe drum în piruete şi au murit toţi. Au mai luat şi câţiva cu ei, însă ăsta e motiv de sărbătoare pentru ei.

Patronul dădu din cap, ca un întristat.

― Clienţii nu mai vin. Nu le place. Iar nişte clienţi nefericiţi nu sunt nişte clienţi plăcuţi.

Geoff îşi făcuse un obicei din a depersonaliza atât Patronul, cât şi grupul pe care urma să-l îmblânzească. Nu tu legături, nu tu conexiuni, nu tu decizii proaste bazate pe emoţii.

Învăţase asta încă de la început, într-un bar din Nordul Îndepărtat. Patronul voise să elimine un mic grup de clienţi deoarece erau minori, zicea el, însă după o noapte grea (prima noapte e mereu aşa), Patronul a mărturisit că a făcut sex cu una din grup şi acum fata nu-l mai lăsa în pace.

Lui Geoff îi plăcea mai puţin să lucreze iarna, şi mai mult în celelalte anotimpuri. Nu detesta lucrul iarna, doar că nu se simţea confortabil. Vara purta haine răcoroase şi largi, şi când reuşea să stea pe undeva pe sub streşini, să găsească puţină umbră, era în regulă. Atâta timp cât îi aduceau băuturi şi se hidrata, toate bune. Lucra mai mult pe-afară, în stradă, şi după ce verifica totul pe-acolo, mergea înăuntru.

Avertizat.

Îi asculta pe cei de la coadă, iar înăuntru, mai târziu, mergea la una şi-i spunea, „Mama ta îţi transmite că inelul este în sertarul de jos”.

Fata înnebunea. Vedeai cum clachează, cum nu mai ştie de nimic, numai de faptul că răposata ei mamă i-a trimis un mesaj.

― De unde ştii? întreba ea, uitând cum îi împuiase capul unuia de la coadă despre inelul pierdut, uitând că a spus „Cât aş vrea să fie şi mama aici. Ea ar fi ştiut”, şi uitând de lacrimile din ochi pe care şi le ştersese.

E uimitor câte se povestesc la o coadă.

Dar iarna. Iarna te simţi mizerabil afară, ţi-e frig la faţă, iar zâmbetul îţi îngheaţă şi oamenii nu-l mai cred. Gleznele te dor şi cizmele pe care le porţi sunt prea grele. Fiind îmbrăcat mai gros, te mişti mai greu. Patronii se mişcă şi ei mai greu şi ai un sentiment neplăcut de a nu fi cu totul în control. Ţi-e frig la urechi. N-ai poftă de mâncare. N-ai chef nici de o băutură rece, nici de una fierbinte.

Geoff detesta iarna.

La frig, cicatricile i se chirceau, pielea din jurul lor se lăţea şi arăta ca unul cu lifting facial ratat. Mereu mirat. Ce-i drept, îl ajuta la zăpăcirea clienţilor, făcându-i să nu mai fie siguri pe alura lui. Dar tot nu-i plăcea.

Geoff glumea şi zicea că atunci când apare un pericol cicatricile lui încep să zvâcnească.

― Sistem de avertizare timpurie. Nu le prea bag în seamă. Când am cunoscut-o pe fosta mea nevastă, zvâcneau în draci. M-aş fi scutit de o mare suferinţă.

Vorbea în glumă despre fosta nevastă, însă nu era nimic de râs. Ea zicea că e din cauza violenţei, a felului în care îşi trăia el viaţa, dar el n-a atins-o niciodată. Niciodată n-a ridicat mâna asupra ei, nici n-a ameninţat-o. Era doar pretextul ei de a-şi ascunde vinovăţia pe care o simţea ca nevastă de tot rahatul.

Ea mi-a spus:

― Tu înţelegi violenţa. Aici e problema. Tu ştii motivul pentru care oamenii îşi fac rău unul altuia. Accepţi violenţa aşa cum alţii acceptă creştinismul. Ai o dorinţă de a muri, o acceptare a morţii. Eşti convins că o să mori cu violenţă şi eşti împăcat cu asta.

― Nu te poţi pune cu soarta, îi spuse el.

― Mă fut în tine, zise ea. N-a ştiut niciodată de ce chestia asta o jignea într-atâta.

*

Îmblânzirea ciorilor a fost o misiune pe care n-a putut s-o refuze. O provocare. Nişte clienţi de-ai casei pe care Patronul îi voia plecaţi, tipi interesanţi.

― Au unghii ciudate şi vorbesc ciudat, cârâie ca nişte ciori, arrrg-arrrg, spuse Patronul. Îi făcu cu ochiul lui Geoff. Geoff îi ura pe ăştia care-ţi trag cu ochiul. Aveau impresia că ştiu deja ce răspuns o să dai. Erau siguri că o să zici da fără ca măcar să te mai întrebe.

Geoff a aşteptat câteva zile, i-a verificat mai întâi. Între timp, i-a spus Patronului să scumpească băutura. Uneori e suficient.

Mai ales dacă pui bodyguarzi la intrare. A doua seară: trei ciori aşteptau liniştiţi să intre, prea apatici să se ia la bătaie. Localnicii stăteau deoparte şi nu voiau să intre.

Mirosul ciorilor – mucegai, lână udă, scalpuri uleioase – îi întoarse lui Geoff stomacul pe dos. Chemă la el un cirac şi-i şopti:

― Pişă-te pe pantofii cioroilor, şi privi cum ăla le-a umplut pantofii de pişat.

― Îmi pare rău, oameni buni, n-aveţi voie să intraţi cu pişat pe pantofi. Localul ăsta nu se pretează la aşa ceva.

Mulţimea râse, Geoff chicoti şi el. Toţi ştiau cum arată localul pe dinăuntru, simţiseră sub tălpi covoarele lipicioase, văzuseră toaletele înfundate şi ştiau cum miroase înăuntru la începutul programului.

Ciracul se pişase şi pe unul din localnici. Cioroii nu se sinchiseau, însă ăla da. S-a proţăpit în faţa lui Geoff – greşeală mare – iar Geoff şi-a ridicat pur şi simplu cotul, l-a pus sub bărbia ăluia, i-a dat capul pe spate şi l-a amuţit.

Mulţimea a protestat, însă pe el nu-l afecta.

A fost clar încă de la început că ăştia erau altfel decât ceilalţi pe care-i îmblânzise până atunci. Erau mai inteligenţi. Veneau acolo cu un motiv anume. Aflase asta când băuse odată cu ei şi, pur şi simplu, îi întrebase.

Una din fete îşi spunea Necro. El o întrebase:

― Cum te cheamă, de fapt? Să nu crezi c-o să-ţi spun Necro.

Ea începu să se joace cu lanţul de la gât. La capătul lui, un mic crucifix. Nu unul din ăla imens, cu podoabe, pe care jumătate din ei îl purtau ca nişte penibili. Ăsta era unul adevărat. L-o fi primit la botezul ei sau ceva de genul ăsta.

― Părinţii mi-au dat numele Bailey. Crezi că ăsta e mai puţin penibil ca Necro?

― Măcar e nume. Necro e doar o descriere.

― Păi, ştii, cu asta ne ocupăm.

― Cu ce? Cadavre? Moarte?

Îşi înclină capul spre el.

― L-ai pus jos pe tipul ăla destul de uşor.

― Mulţimii nu i-a plăcut.

― Da, vezi tu, oamenilor nu le prea place violenţa. Îi tulbură.

― Şi ţie?

― Eu am crescut cu ea. E doar o altă formă de comunicare, spuse ea.

Atunci începuse; momentul în care judecata îi slăbise.

*

Toate ciorile aveau unghii lungi. Îşi îndesau nişte mărgele acolo şi unghiile creşteau peste ele, încovoindu-se ca nişte gheare.

Purtau păr scurt şi ţepos.

Lumea îi numea câteodată ciori de hoit.

Dar Bailey zicea:

― Nu ne plac cadavrele. Ne plac muribunzii şi locul care rămâne în urma lor. De aceea vrem ca locul ăsta să fie al nostru.

Cicatricea din ceafa lui Geoff se lăţi. O fi din cauza frigului, se gândi el.

― Cu ce e mai deosebit locul ăsta?

― Nu ţi l-a arătat încă nimeni? Îl luă de mână. Patronul se uita la el şocat – ce dracu faci? Trebuie să scapi de ei, nu să le-o tragi.

O să-i explice mai încolo. Lasă-mă să fiu cu ei. Lasă-mă să fac aşa cum ştiu. Mai întâi îi cunoşti, apoi îi îmblânzeşti. Văzuse că scumpirea băuturilor nu contase nici cât un cur de şobolan pentru ciori. Localnicii, în schimb, plecau cu zecile. Ciorile plăteau oricât. Aveau o afacere cu un cimitir de maşini şi câştigau o avere. Geoff i-a spus Patronului să amestece greşit cocteilurile, să pună apă în bere, să toarne tăriile cu răutate. Ăsta era următorul pas. Următoarea eschivare de la violenţă.

I se părea o greşeală ca Bailey să-l ţină de mână. Partea de creier cu care judeca bine îi amorţise, dar, gândea el, o fi bine cât timp sunt conştient de asta. Cât timp ştiu.

― Ştii, locul ăsta a ars de două ori. Privi către şemineul uriaş. Era cât Geoff de înalt şi lung cât două braţe de-ale sale.

― Focul a pornit de aici, de fiecare dată. Lumea nu realizează că un şemineu aşa mare e ca un furnal, iar zidăria se învecheşte, iar a doua oară şemineul a fost reconstruit prost şi ieftin, aşa că focul a urcat uşor.

Îl duse la etaj.

― Prima oară au murit paisprezece oameni. Cifra oficială. Patronul ţinea o evidenţă. Poţi cere s-o vezi, e pe undeva pe-aici.

Geoff văzuse micul muzeu: o cutie veche cu cărţi, o sticlă de vin arsă, câteva chei… chestii de genul ăsta.

Îl duse la următorul etaj. De aici, pământurile se vedeau ca-n palmă.

― Pe mulţi dintre ei i-au îngropat acolo, în grădină. Se vedeau micile pietre funerare, unele înfăşurate cu fâşii de material colorat. Cândva. Acum, pale şi cenuşii de frig. Geoff le privi şi se întrebă: cui îi pasă? Ce rost are să îţi aminteşti de morţi? Mai bine uiţi.

― La al doilea incendiu n-au mai rămas decât oasele, spuse Bailey. Au construit peste ele, din câte-am auzit. Aşa că, acolo jos, în fundaţie, sunt oasele celor arşi. Se crede că au fost 16 de data asta.

― Eşti totuşi creştină, nu? Îşi atinse crucifixul. Obsesia asta de moarte nu prea e creştinească.

― Să ştii că toţi îl servim pe Dumnezeu, fiecare în felul său. Unii sunt obsedaţi de familie, alţii se oferă voluntari, să zică lumea că-s buni. Mie nu-mi pasă. Şi tu? Unde ţi-e familia?

― N-am familie. Umblu mult. Nu prea am ocazia să-mi fac prieteni apropiaţi. În multe privinţe, duc o viaţă singuratică. Dacă vreau relaţii, îmi rămân doar necunoscuţii.

Îşi spunea că face asta doar s-o aducă de partea lui, să-şi dea seama cu ce i-ar putea convinge.

*

La bar, câteva ciori abia dacă se mişcaseră. Fuseseră aduşi de alţii, puşi pe scaune, iar ei stăteau aşa, nici nu clipeau, până venea vremea să plece. Geoff nu-i înţelegea. Drogaţi, bănuia el. Unul dintre bărbaţi – lui Geoff i se părea că-l cheamă Carn – îi verifica, avea grijă de ei să stea drept şi să nu le curgă saliva pe masă.

Carn arăta ca un servitor, dar unii lideri chiar aşa par.

Geoff era cu ochii pe el.

*

Geoff trecu la chestiile de bază. Aduse oameni să le fure bagajele, telefoanele, laptopurile, tot ce aveau la ei. I-a spus Patronului să pună un afiş pe care să scrie „Ne pasă, dar nu răspundem de nimic. Partea în care zice că ne pasă e o minciună”.

A chemat ecarisajul să le ia cânii. Ciorile i-au recuperat destul de repede, dar a tot chemat ecarisajul, de mai multe ori.

După asta, îşi lăsau câinii în maşină, cu un bol cu apă şi cu geamul întredeschis. În mânecă, Geoff avea carne otrăvită.

― Frumoşi câini, spuse el. Sper să nu le dea careva mâncare proastă.

― Sunt foarte scumpi. Sunt câini detectiv. Îi avem de la institutul de cercetare. Pot să miroasă cancerul la om. Carn era întotdeauna plin de păr de câine. Nu părea să bage de seamă.

*

A adus oameni să le vândă droguri, apoi a chemat poliţia să facă o razie. Asta a mai risipit din ei, dar şi prea mulţi dintre localnici.

Locul era mult mai dificil decât trăsese el concluzia. La local se pare că veneau şi şoferii de la tractări auto. Erau nişte tipi cu care nu-i plăcea să aibă de-a face. Însă Patronului îi plăcea de ei. Erau bărbaţi adevăraţi, beau bere cu butoiul, lăsau bacşiş, îi lăudau la alţii.

Geoff nu-şi dăduse seama chiar de la început, dar ciorile veneau acolo pentru şoferi. Nu neapărat pentru local.

Pentru şoferi.

Venea apelul prin staţie, unul din şoferi, sau doi, sau câteodată trei, îşi luau cheile şi plecau. Ciorile după ei.

Odată, Geoff a urcat şi el în maşină cu Bailey.

― Unde mergem?

― N-o să-ţi placă.

― Măcar o dată.

La locul accidentului, ciorile stăteau deoparte lăsându-i pe şoferi să-şi facă treaba.

Carn fugea de la o maşină la alta, trei de toate. Le inspecta ca poliţiştii şi se făcea că ia notiţe. Şoferii râseră la început, apoi unul din ei lua un levier şi-l alunga.

Carn fugea la noi.

― Una e casată. Hai s-o luăm pentru cimitir. E de vândut, nu de construit.

Bailey încuviinţă.

― Oferă-le 200 de dolari.

Carn se duse la proprietar, o femeie între două vârste cu o tăietură de-a lungul frunţii. Vorbi, ea se uită la şofer. Şoferul aprobă. Ea aprobă.

― Le dăm 30 la sută din vânzările de fier vechi, spuse Bailey. Dacă cineva moare în maşină, le oferim direct o mie, sau pe-acolo. Nu le vindem pe cele în care a murit cineva.

― Sunteţi bolnavi, voi ăştia, spuse Geoff.

*

Îl sună pe John, instructorul său, să vină să vadă.

― Eşti în regulă. Te descurci bine. Nu pot veni acum. Am cinci de trimis, nevastă-mea stă să plece, copiii – habar n-am ce-o să facă, iar mama e bolnavă.

― Mă simt puţin îngrijorat. Aş vrea să-ţi spun numai ţie, nimănui altcuiva. Nu sunt sigur…

― Geoff, descurcă-te. Da? Nu mai ai nevoie de mine. Eşti băiat mare.

Şi cu asta, Geoff fu abandonat.

*

Patronul îi şuieră la ureche:

― De ce-i văd încă la coadă? Scapă de ei. Credeam că eşti cel mai bun. Aşa mi s-a spus.

― Sunt cel mai bun. Unii paraziţi se extermină mai greu. Două-trei doze de otravă şi tot rezistă. Ouă n-aţi văzut. Infestare n-aţi găsit. Trebuie să aveţi răbdare, îi culegem pe rând, până la ultimul. Treaba e, că dacă ai o infestare masivă – găseşti cuibul. Te uiţi de unde vin şi îmblânzeşti şi locul ăla.

― Costuri?

― Rezonabile, la ce rezultate ai. Pentru şansa de a spune „am rezolvat-o”. Ouă nu rămân, reinfestare nici atâta.

Patronul aprobă.

― Îmi place cum vorbeşti, Geoff. Îmi place cum priveşti lucrurile. Ceva de băut?

Era o greşeală să bei cu Patronii. Îţi spuneau lucruri de care nu voiai să ştii, apoi te făceau să suferi pentru că le ştii.

Ăştia erau Patronii, ce să-i faci.

― Şi data viitoare când pui în temă pe cineva, logic ar fi să le dai toate informaţiile de care au nevoie ca să-şi facă treaba. La fel e cu toate, chiar şi cu lista de cumpărături, amice. Ai informaţia corectă, îţi faci treaba. Mi-ai spus doar de ciori. Dar ciorile vin pentru şoferi, corect? Însă şoferii sunt mai greu de îmblânzit ca şi ciorile.

― Şi de ce-aş vrea să îmblânzesc şoferii?

― Pentru că din cauza lor vin ciorile. Scapi de şoferi, ciorile pleacă.

― Atunci la treabă, amice. Deja a durat prea mult.

*

Geoff îi spuse lui Bailey:

― Am verificat relatările, Bailey. A fost un singur incendiu, unul, dar nimeni n-a murit. Au ieşit toţi la timp.

Bailey clătină din cap.

― Avem şi noi relaţii. Am vorbit cu ei. Ştim adevărul. Îi zâmbi. Trebuie să vii să vezi unde locuim. În vechiul cimitir de maşini. Fiecare maşină în care trăim, cineva a murit în ea. Garantat. Trebuie să vii să vezi.

― Nu-mi place să merg în casele oamenilor, spuse el. Îmi plac locurile cunoscute.

*

Se apucă de şoferi. Nu era uşor cu ei, veneau la barul ăsta de 20 ani, unii de când erau copii.

Avea nevoie de întăriri. Urma să se lase cu violenţă.

*

Bailey îl sunase.

― Geoff. Geoff. Trebuie să ne ajuţi. A venit un şofer şi l-a luat pe Carn la bătaie. Trebuie să vii.

― Doar unul? spuse Geoff. Eşti sigură?

― E ăla care m-a împins săptămâna trecută. Ăla care ne urăşte. Ceilalţi n-au treabă cu noi.

Geoff ştia că trebuie să ajungă şi la cuib; avea acum un motiv bun.

Îşi luă cu el câteva lucruri: un levier, vreo două cuţite, bâta de baseball. Le aruncă pe bancheta din spate.

Eroare de judecată. Credea c-o dibuise. Că ştie cum stă treaba.

Dar fusese indus în eroare.

*

Sosi la cimitirul de maşini care pentru ei însemna acasă. Maşinile. Luată separat, fiecare maşină fusese cândva o maşină de lux. Erau acolo Mercedesuri, câteva rulote drăguţe, hatchback-uri, vreo două decapotabile. Holden-uri şi Forduri vechi, solide, robuste, cu secţiuni întregi ruginite complet.

Mai demult, te puteai plimba printre ele.

Acum, maşinile stăteau una într-alta. Rugina şi iedera le făcea greu de deosebit, deşi, din loc în loc, se distingea câte o grilă sau o emblemă, ori o ultimă pată de culoare originală.

În afară de asta, un turn înalt din metal, rugină, iederă, sticlă spartă, piele contrafăcută, piele originală scămoşată, plastic, volanuri, panouri de bord – un singur tot.

*

Bailey fugi la maşină, îşi băgă mâna înăuntru şi-i atinse braţul.

Braţul lui, bronzat şi puternic, faţă de braţul ei, alb şi plăpând.

Ieşi din maşină cu bâta în mână.

― Unde sunt?

Ciorile îl înconjurară, iar el se puse cu spatele la maşină.

― Ţi-ar sta bine ca stafie, după cum arăţi, îi spuse Carn lui Geoff.

― Sunt sănătos voinic, prietene. În ciuda zvonurilor.

Nasul lui Carn tresări. Slăbi zgarda câinelui şi-l puse să-l miroasă pe Geoff. Câinele scânci.

― Câinele ştie. Orice om are-n el o moarte.

― Unde e şoferul? Bailey mi-a spus că te-a luat la bătaie.

― Şi-ai venit să-mi sari în ajutor? Ce drăguţ.

― Mi-era teamă să n-o bată şi pe ea. Pe tine te-ar fi omorât în bătaie în câteva minute.

― Zău?

― Bailey?

― Am vrut doar să vii în vizită la mine. Eşti atât de precaut, încât ştiam că n-o să vii când te-am invitat. Voiam să vezi unde stau.

Cercetare, se gândi el. Muncă de cercetare. Singura cale prin care pot să-i îmblânzesc e să-i cunosc. Trebuie să le cunosc cuibul.

Ştia însă că nu-i aşa. Când tocmai făcea eroarea de judecată, îşi îngădui greşeala. Aşa îşi dorise.

Căci se uita la Bailey şi vedea o femeie care înţelege violenţa. Care o acceptă în viaţa ei.

Rareori vezi aşa ceva.

*

― Dacă tot ai venit, hai să arunci o privire. Îl luă de mână. Asta de aici e partea în care locuim.

Intrară printr-un soi de uşă, două maşini nas în nas puse în triunghi. Interiorul, cald după frigul de afară, arăta ca o peşteră cu pereţii îmbrăcaţi în pături şi compartimente pentru puţină intimitate. Încercă să memoreze traseul, dar toate maşinile arătau la fel, rugina făcându-le să pară un singur zid uriaş făcut din maşini.

Geoff nu simţea nicio ameninţare; era bine.

Înăuntru, unele maşini stăteau pe o parte, făceau un soi de pereţi. Alte maşini fuseseră tăiate şi decupate, erau acum scaune, mese, chiuvete.

Carn se aşeză pe scaunul unui Jaguar vechi.

― Ia şi bea ceva, Geoff. Vodcă, nu-i aşa?

― Acum nu, mersi.

Să nu bei niciodată când eşti în misiune.

*

― Aici, spuse ea, ducându-l printre maşini pe care nu le recunoştea. Aici ţinem stafiile.

Mirosul era groaznic. Mai muncise el şi-n alte locuri, adevărate cocini, dar aici…

― Cum adică stafii?

În timp ce vorbea îşi ridică privirea. Erau acolo – câte să fi fost? – vreo cincizeci de maşini, una peste alta? Aproape imposibil de spus, aşa îngrămădite. Văzu mişcare în parbrizele de odinioară; nişte chestii albe şi mari, nedesluşite.

― Acolo trăiesc oameni?

Bailey clătină din cap.

― Nu, acolo mor oameni.

Ea se apropie de unul şi îşi scoase aparatul foto. Făcu o fotografie.

În interiorul maşinii, scaunele fuseseră scoase. Înăuntru se afla un bărbat, bănuia Geoff, deşi putea fi, la fel de bine, şi o femeie. Piepţi enormi, carne flască şi grasă. Umplea aproape toată maşina. Membrele îi atârnau blege; clipea încet către Geoff, deşi nu părea să-l vadă. Sub el, un morman de căcat, straturi întregi.

― Ce dracu-i aia?

― O stafie. E pe moarte. Noi avem grijă de el.

Totuşi, n-avea nimeni grijă de el. Geoff era sigur de asta.

― Îl lăsaţi, pur şi simplu, să se cace printr-o gaură într-o movilă de rahat?

― Da, le dăm boabe de cafea şi aşteptăm să le cace. La fel ca şi boabele alea pe care le cacă maimuţele alea sălbatice. Cea mai bună cafea pe care-ai gustat-o vreodată. O să-ţi fac şi ţie una, mai târziu.

El clătină din cap.

Ea râse.

― Glumesc. Geoff? A fost o glumă.

― Dar… îşi flutură braţul. Văzu că maşinile erau pline, cel puţin zece, zece maşini cu trupuri albe şi grase care stau, clipesc.

― Oh, alea nu-s o glumă. E munca noastră de-o viaţă. Ţinem socoteala cu morţile lor. Cu momentul în care mor. E o muncă serioasă. Aşa, lumea îşi va aminti de ei. Altfel, ar fi murit pe stradă şi nimeni nu s-ar fi sinchisit nici măcar să-i mute de-acolo. Asta o spuse cu voce tare, s-o audă şi cei din maşini.

Geoff văzu că nimeni nu răspunse.

― Nu le prea place să vorbească. Mulţi nici nu pot.

― De ce nu ies de-acolo, pur şi simplu?

― Uită-te la ei, Geoff. Mulţi dintre ei nici nu mai sunt în stare. Carn e un geniu. Nu ştiu ce le dă, dar cred că jumătate e medicamentul ăla de calmat copiii, jumătate altceva. I-ai văzut în bar; aceia erau stafii în devenire.

Geoff se gândi la drogaţii pe care-i văzuse la bar împreună cu ciorile.

― Dar… n-au loc nici să se mişte.

― Uterul nu e mic? Nici acolo n-avem loc. Aceasta e calea perfectă pentru a ne întoarce în uter.

― Dar… de ce?

― Din bunătatea sufletelor noastre, spuse ea. Au venit la noi de pe stradă, abandonaţi, ignoraţi, uitaţi. Vieţi irosite.

Mai făcu o fotografie.

― Înăuntru e bine şi cald şi astfel le vedem respiraţia. Le vedem ultima suflare.

Puse aparatul foto la loc.

― Mă pricep destul de bine să aproximez cam câte respiraţii mai au. Cea de colo – şi arătă către o femeie cu ochii pleoştiţi şi cu o tentă verzuie pe piele – mai are vreo sută, o sută cincizeci. E aproape.

― Gândeşte-te, Geoff. Nu mai ai de luat decizii. Nu mai trebuie să lupţi. Te laşi doar în voia lui Dumnezeu. Laşi soarta să-şi ia birul.

*

― Vii să bei vodca aia, Geoff? spuse Carn şi instinctul i se trezi, în cele din urmă.

Geoff se ghemui, ştiind că mai urmează ceva. Carn aruncă spre el cana de vodcă, urmată de un chibrit aprins.

O tentativă jalnică. Geoff lovi deoparte chibritul, prinse cana şi o zdrobi de tâmpla lui Carn. Avea acum o armă din sticlă.

― Mai vreţi careva? spuse el. Mai vreţi?

Una din regulile de bază atunci când eşti în inferioritate (în afară de cea care zice să nu ajungi niciodată în inferioritate) este intimidarea. Să pară că deţii controlul, că eşti mai nebun ca ei.

― Pe aici, spuse Bailey, apucându-l de mână. Au priceput mesajul. Să ieşim de-aici.

Trase de el; fie rămânea acolo, cu şeful lor căzut la pământ şi plin de sânge şi cu ăia prinzând curaj să facă ceva, fie mergea cu ea.

Îl duse printre maşini, pe un alt drum decât la venire, ştia sigur.

― Unde mergem?

― În spate. Vor încerca să ne prindă în faţă. N-ar fi trebuit să-l loveşti pe Carn.

― A vrut să-mi dea foc.

Îl privi în ochi.

― S-a împiedicat.

El clătină din cap.

― Nu-i place de mine.

Se căţărară printr-o dubiţă veche, cu ambalajele de fast-food aflate încă pe podeaua de pe vremea când fusese maşină.

― A fost mişto, cum i-ai tras-o lui ăla.

Pentru asta, ar fi mers cu ea până-n pânzele albe. Realiză care era adevăratul său punct slab: nu femeile însărcinate, ci femeile care înţeleg violenţa.

Femeile ca Bailey.

*

Erau afară. Era mult mai frig ca înăuntru.

― Să mergem la maşină, o să dau drumul la căldură, spuse el.

Ea se opri.

― Doar vii cu mine, nu-i aşa?

― Unde?

― Oriunde. Nu mai pot sta aici. Am cedat, sunt terminat. Trebuie să m-apuc de altceva.

Era terminat. Sentimentul de uşurare – ideea că nu mai trebuie să îmblânzească pe nimeni – îl linişti.

― Şi ce-o să faci? Eu ce-o să fac? O să las toate astea în urmă?

― Ne gândim noi la ceva, spuse el. Construim un loc nou. O să lucrezi pe drum. La noroc. Ideile îl asaltară.

― O să fie accidente de maşină, atacuri de cord, multe se întâmplă pe drum.

*

Aproape de miezul nopţii se opriră să bea o cafea într-un loc izolat, puternic iluminat, care avea gheaţă pe masă şi mănuşi pentru cănile de cafea.

― Cam câte respiraţii crezi că mai ai? Cincizeci de mii? Cred că şaizeci.

El râse.

― Sunt în regulă pentru o vreme.

― Toţi avem o ultimă suflare.

Se juca cu aparatul foto.

Răsuflarea lui pufăia în frig. El o văzu cum o privea, văzu zvâcnetul din tâmpla ei.

Ştia că ea o să-i numere respiraţiile. Şi mai ştia că nu contează. Va avea şi el o ultimă suflare; dacă voia s-o fotografieze, n-avea decât.

― E frig, spuse el. Hai să plecăm.

Ea îşi puse aparatul foto la loc.

― Într-un loc friguros, spuse ea.

 Sfârşit

Copyright © 2012, Kaaron Warren
Copyright traducere © 2012, Dan Butuza

Kaaron-Warren

Despre Kaaron WARREN

Kaaron WARREN a scris 2 articole în Revista de suspans.

Kaaron Warren este de origine australiană şi scrie literatură în genurile horror, science fiction şi fantasy. Este autoarea culegerilor de autor "The Grinding House" şi "Dead Sea Fruit". Pentru povestirile sale a fost recompensată deopotrivă cu Premiul Ditmar şi Premiul Aurealis. Romanul său de debut, "Slights", a fost publicat în 2009 de Angry Robot, imprint HarperCollins, iar în 2010 i-a apărut romanul "Walking the Tree", iar în 2011 a publicat "Mistification".

Acest articol a fost citit până acum de 1044 ori.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Powered by WordPress
css.php