Kaaron Warren: „Nu încep niciodată să scriu o povestire cu gândul la un gen anume”

Kaaron Warren este de origine australiană şi scrie literatură în genurile horror, science fiction şi fantasy.
Este autoarea culegerilor de autor The Grinding House  şi Dead Sea Fruit. Pentru povestirile sale a fost recompensată deopotrivă cu Premiul Ditmar şi Premiul Aurealis.
Romanul său de debut, Slights, a fost publicat în 2009 de Angry Robot, imprint HarperCollins, iar în 2010 i-a apărut romanul Walking the Tree, urmat în 2011 de Mistification.

— • —

 Mihai ADĂSCĂLIŢEI: Kaaron, îţi mulţumim foarte mult pentru că ne-ai dat ocazia să îţi luăm acest interviu.

Presupun că orice autor doreşte la un moment dat în viaţă să devină scriitor, aşa că aş vrea să vă întreb care a fost motivul pentru care aţi devenit scriitor? Ce v-a determinat să luaţi hotărârea de a vă împărtăşi povestirile cu cititorii?

Kaaron WARREN: Am devenit scriitor în momentul în care am fost capabilă să aştern cuvinte pe hârtie. La şcoală, mă inspirau cele mai banale cuvinte („proscris”, „bunic”, „mânecă”, „tipar”, „stop”, „elicopter”, „închisoare”). De mică mi-a plăcut să citesc, iar tot ceea ce citeam îmi dădea idei pentru propriile mele povestiri.

Împărtăşirea propriilor povestiri a venit din acelaşi instinct al scrierii lor. Ieri, la petrecere, am avut o discuţie aprinsă cu cineva în care ne întrebam dacă publicul este sau nu important pentru artă. Eu cred că publicul face parte din proces, iar procesul este complet doar dacă povestirea este citită, opera de artă este văzută sau piesa muzicală este ascultată. Sunt de părere că creaţia trebuie împărtăşită, iar acest lucru o face împlinită.

Desigur, punerea acestui fapt în practică nu este întotdeauna uşoară!

M.A.: Scrisul se bazează exclusiv pe talent sau este o deprindere care poate fi exersată? Talentul de scriitor necesită şi exerciţiu?

K.W.: Aici sunt de acord cu Stephen King care spune că prin exerciţiu şi muncă un scriitor mediocru poate deveni un scriitor bun, iar un scriitor bun poate deveni un scriitor mare. Mai spune el şi că geniul e geniu şi asta nu se învaţă nicăieri!

Sunt convinsă că exerciţiul şi practica te ajută. Însă trebuie să fii deschis schimbărilor, criticilor şi să înţelegi că trebuie să evoluezi. Sunt unii care cred că opera lor este perfectă aşa cum e. Aceştia sunt scriitorii care nu vor progresa, probabil, prin exerciţiu, deoarece nu vor – şi nici nu sunt convinşi – că trebuie să schimbe.

M.A.: Cât de mare este influenţa pe care experienţa de cititor o are asupra operei unui autor? În ce măsură este această influenţă benefică pentru un scriitor?

K.W.: Acest lucru diferă în funcţie de individ. În cazul meu, cititul mă influenţează oarecum pe mai multe căi. E posibil să mă inspire cititul unei cărţi bune de ficţiune sau non-ficţiune. E posibil să mă inspire o proză frumoasă şi inventivă care să mă facă să lucrez mai mult şi mai bine. William Golding este unul din cei care mă inspiră în acest mod. Acesta scrie ficţiune care nu se încadrează în metodele consacrate ale scriiturii. Nu există întotdeauna un fir narativ clar, tensiunea apare rareori, şi cu toate astea ador operele lui.

E posibil să mă inspire o scriere proastă, o intrigă proastă, o poveste anostă care să mă facă să evit aceste greşeli!

Astfel, eu cred că cititul – în orice gen – este benefic pentru scriitori, într-un fel sau altul. Cu siguranţă, nu strică.

Mi se pare ciudat, dar mi-e greu să citesc ficţiune atunci când sunt prinsă complet în scrierea unui roman sau a unei povestiri. Mă mulţumeşte doar non-ficţiunea. Asta deoarece ficţiunea mă distrage, în vreme ce non-ficţiunea îmi oferă informaţiile necesare proiectului la care lucrez.

M.A.: Care sunt autorii şi cărţile care v-au influenţat cariera de scriitor?

K.W.: S.E. Hinton — The Outsiders

Enid Blyton — Cărţile din seria The Famous Five

Agatha Christie — În special And Then There Were None

Ray Bradbury — Toată opera

Harlan Ellison — Toată opera, dar mai ales A Boy and His Dog şi The Whimper of Whipped Dogs

Daphne du Maurier — Rebecca

Kurt Vonnegut — Toată opera

Celia Fremlin — Toată opera

William Vollman — You Bright and Risen Angels

Edgar Allan Poe — Toată opera.

William Golding  — Toată opera.

Dylan Thomas — Under Milkwood

Jessamyn West — Night Piece for Julia

Shirley Jackson — Toată opera

Stephen King — Toată opera, mai ales The Shining şi The Stand

George Orwell — 1984

Georges Perec — Life, a User’s Manual

M.A.: Dacă nu mă înşel, prima povestire vi s-a publicat în 1993, în vreme ce primul roman a fost scos pe piaţă şaisprezece ani mai târziu. Vă consideraţi mai mult un scriitor de proză scurtă? Vă place mai mult să scrieţi proză scurtă, în detrimentul prozei mai ample?

K.W.: Îmi plac ambele. Sunt, de altfel, foarte diferite. În cazul povestirilor, îmi exprim gândurile mult mai rapid. Pe când la romane pot să explorez mult istoria, contextul şi comportamentul personajelor.

Îmi place să lucrez simultan în ambele genuri. În parte, şi pentru că mă scuteşte de înghesuirea tuturor ideilor mele într-un singur roman!

M.A.: Cât de mult ajută experienţa dumneavoastră ca scriitor de proză scurtă la îmbunătăţirea procesului de creaţie a unui roman sau unei ficţiuni mai ample? Ce credeţi despre inversarea acestui proces?

K.W.: Povestirile îţi dezvoltă reflexul de a elimina cuvinte în plus şi cred că acest lucru este important şi în cazul unui roman.

Naraţiunea este, totuşi, diferită. De obicei, într-o povestire sunt acceptate numai elementele care duc mai departe firul narativ. În cazul romanelor, cel puţin la cele care îmi plac cel mai mult,  apar piedici şi tatonări. Un exemplu perfect în acest sens îl reprezintă romanul lui Georges Perec, Life, A User’s Manual.

M.A.: Cu toate că există tot felul de medii de promovare a povestirilor, credeţi că acest gen de ficţiune nu reuşeşte să atragă atenţia la fel ca romanele? Credeţi în viitorul povestirilor?

K.W.: Povestirile nu se bucură de aceeaşi atenţie. Mulţi cititori resping povestirile deoarece, cred eu, aceştia doresc să se implice pe perioade mai lungi de timp. Au sentimentul că s-au lăsat captivaţi de o povestire care se sfârşeşte prea curând! Cel puţin, acestea sunt comentariile pe care le-am auzit.

Cu toate astea, mulţi oameni, printre care şi eu, adoră povestirile. Aşa încât cred în viitorul povestirilor. Există foarte multe medii de comunicare, după cum ai spus. Foarte multe pieţe şi metode de promovare a povestirilor.

Cred că proza scurtă este importantă în exprimarea ideilor care pot fi absorbite într-o lucrare mai amplă. De asemenea, în proza scurtă te poţi concentra pe un singur punct de vedere, în vreme ce într-un roman nu ai voie să faci aşa ceva niciodată.

M.A.: Deşi scrieţi în aceeaşi limbă, piaţa engleză de ficţiune speculativă pare să fie dominată de scriitorii britanici şi americani. Este greu pentru un autor australian să pătrundă pe această piaţă? Există anumite dificultăţi în atingerea publicului mult mai mare prezent pe această piaţă?

K.W.: Distanţa ar fi unul dintre motive, deşi mai puţin în ultima vreme, desigur. Din păcate, nu pot participa la multe din convenţiile americane sau britanice. Nu pot ajunge la sesiunile de lectură, şi aşa mai departe. La aceste evenimente îţi faci într-adevăr relaţii şi cunoştinţe care pot face ca numele tău să vină în atenţia editorilor sau editurilor la momentul potrivit.

Drept urmare, la felul în care comunică lumea în prezent, cred că dacă eşti un scriitor bun vei fi remarcat şi vei putea pătrunde pe piaţă.

M.A.: Nu-mi place atunci când literatura de calitate este catalogată într-un fel sau altul, însă dacă vorbim de genuri, textele dv. sunt în mare parte etichetate ca fiind în genul horror. Sunteţi percepută altfel atunci când scrieţi povestiri horror? Credeţi că genul horror este prost înţeles?

K.W.:  Nu încape nicio îndoială că sunt percepută altfel ca scriitor în genul horror şi asta mă deranjează în unele privinţe. Există scriitori ale căror opere pot fi lejer clasificate ca fiind horror, dar sunt trecute în categoria mainstream, care atrage mai mulţi cititori. Aşa încât, eu cred că pierd cititori datorită clasificării mele. Cititori care, sincer îţi spun, s-ar putea bucura din plin de operele mele dacă li s-ar da această şansă!

În rest, sunt fericită să fiu etichetată scriitor în genul horror deoarece nu vreau ca oamenii să mă citească şi să fie înspăimântaţi pe când ei urmăreau, de fapt, altceva. Nu scriu nici ficţiune gentilă, nici povestiri agreabile. Aşa că nu mă deranjează să vă dezvălui că povestirile mele nu sunt o lectură plăcută.

În ceea ce priveşte faptul că genul este prost înţeles, aici e cu dus şi întors. Mai întâi, genul este prost înţeles deoarece se scrie multă literatură horror excelentă care iese mult din tiparele impuse de genul cu ucigaşi, violenţă şi monştri.

Cu toate astea, rămâne destul material şi pentru aceste tipare. Nu mă deranjează, există un public cititor consistent şi pentru acest gen horror. Nu este genul meu preferat ca lectură sau scris, dar este foarte popular.

M.A.: Apropo de genuri, al doilea roman al dv., Walking the Tree, cunoaşte o delimitare faţă de temele şi abordările precedente din Slights şi, ulterior, în Mistification. Vă place să experimentaţi cu genuri diferite? Ce alte genuri v-ar place să abordaţi pe viitor?

K.W.: Deşi spun că nu mă deranjează să fiu categorisită ca scriitor de horror, nu încep niciodată să scriu o povestire cu gândul la un gen anume. Îmi place să schimb, îmi place să combin. Unul dintre motivele pentru care am ales să scriu ficţiune speculativă, în defavoarea non-ficţiunii sau ficţiunii reality, este faptul că îmi place să jonglez cu adevărul, realitatea, trecutul, prezentul şi viitorul. Îmi place că aproape totul este posibil dacă scrii suficient de bine.

În povestirile mele vei găsi deseori elemente de roman poliţist, ba chiar am fost publicată la început în trei antologii poliţiste cu povestiri stranii scrise de femei în domeniul ficţiunii speculative.

M.A.: Romanul Walking the Tree a fost inspirat într-o oarecare măsură de experienţele pe care le-aţi trăit în Fiji. În ce mod v-au fost influenţate scrierile de către locurile în care aţi trăit sau pe care le-aţi vizitat? Ce perspective oferă unui scriitor astfel de experienţe?

K.W.: Mediul în care mă aflu mă inspiră de fiecare dată. Imagini, sunete, mirosuri. Evenimentele. Cuvintele pe care le aud, lucrurile care apar la ştirile locale, ceea ce vorbesc oamenii când stau la coadă. Mâncarea, vremea, felul în care simţi pământul sub tălpi. Toate astea adaugă textură în tot ceea ce scriu.

Walking the Tree l-am scris în Fiji, dar şi multe povestiri care au fost inspirate foarte mult de acolo.

Cooling the Crows (Îmblânzirea ciorilor, Revista de suspans nr. 3) a fost inspirată de mormanele de maşini vechi care păreau să crească organic în vreo două locuri de lângă autostrada principală din insula Viti Levu.

The Edge of a Thing a fost inspirată, printre altele, de o nuntă fijiană unde o femeie în vârstă a leşinat.

Green a fost inspirată de aşa-numiţii copaci bântuiţi din Fiji ale căror ramuri arătau ca nişte degete răşchirate.

Ghost Jail a fost inspirată de nişte apartamente din capitala Suva care fuseseră de mult dezafectate, însă erau încă locuite.

The Coral Gatherer a fost inspirată de un sejur într-o staţiune în care plaja era atât de plină de corali, încât nu te puteai plimba. Bucăţile păreau pătate cu sânge şi arătau ca nişte oase.

The Gaze Dogs of Nine Waterfall a fost inspirată de Colo-i-Suva — o cascadă din capitala Suva — care poartă cu ea prevestiri de tot soiul.

That Girl a fost inspirată de unele instituţii din Suva, printre care şi spitalul de boli mentale şi închisoarea.

Când m-am mutat înapoi în Canberra, am fost inspirată de peisajul australian şi de modul în care îl vedeam  într-o nouă lumină.

Road a fost inspirată de monumentele funerare de pe marginea drumului în memoria victimelor din accidentele rutiere.

Mountain a fost inspirată de Muntele Clyde, foarte cunoscut celor din Canberra deoarece ca să ajungi pe litoral trebuia să-l treci.

Creek a fost inspirată de denumirile pâraielor pe care le întâlneşti atunci când călătoreşti prin ţară.

Sky a fost inspirată de multe lucruri, printre care şi indicatoarele din oraşele mici cu populaţia în declin.

Trăind departe de ţară, am înţeles mult mai bine propria-mi identitate ca australian, deoarece te afli acolo printre o mulţime de oameni cu o altă cultură sau istorie. E o lecţie minunată despre toleranţă, înţelegere, acceptare şi multe altele. Până şi banalul mic dejun — cu toţii ştim cam ce e acela un mic dejun „obişnuit”,  însă fiecare într-un mod complet diferit! Şi nu există un mic dejun mai bun ca altul.

M.A.: În cadrul unei serii de postări pe blogul dv. Refreshing the Wells, cititorii pot să cunoască diferitele surse de inspiraţie pentru povestirile dv. Când simţiţi că o anumită idee se poate transforma într-o povestire? Vi se întâmplă câteodată să nu găsiţi nicio idee potrivită printre sursele de inspiraţie?

K.W.: Acum vreo două zile, cineva m-a întrebat personal acelaşi lucru: „Când ştiţi că o idee poate deveni povestire?”

O întrebare interesantă. Ştiu doar atunci când mă aşez şi pun ideea pe hârtie. Am notate sute şi sute de idei, dar numai câteva vor deveni povestiri.

De obicei, acest lucru se întâmplă când se întrepătrund două sau mai multe idei. Sau când citesc ceva care face clic pe o povestire. De exemplu, am citit recent în revista The New Yorker despre o faimoasă spălătorie de haine care a făcut imediat clic pe povestirea la care lucram.

Se întâmplă de multe ori să nu mai folosesc ideile pe care le-am notat. Însă până şi faptul de a le fi notat face parte din proces.

M.A.: Multe din povestirile dv. sunt structurate pe elemente psihologice. În cadrul unei povestiri horror ce este mai important: aspectul psihologic sau cel supranatural? Aveţi tendinţa de a favoriza vreunul din aceste aspecte în scrierile dv.?

K.W.: Cred că ambele sunt importante. Structura este una psihologică deoarece vreau ca personajele şi povestirile mele să fie credibile. Vreau ca cititorii să fie atraşi de esenţa întregii povestiri, să simtă realmente posibilul.

Totuşi, îmi plac şi elementele de supranatural. Căci ideea unei fantome să stea în spatele meu şi mi să uită peste umăr e terifiantă!

M.A.: Deoarece ştiţi să jonglaţi atât de bine cu elementele psihologice în povestirile dv., personajele lor principale sunt bine definite. Câtă importanţă acordaţi personajelor? Există trăsături autobiografice care se regăsesc în personajele pe care le creaţi?

K.W.: Personajele sunt vitale şi reprezintă cel mai important lucru. Când am început să scriu, porneam adesea de la o fişă de personaj. Aşa am început primul meu roman pe care l-am scris la vârsta de 14 ani. Îmi analizez personajele prin prisma multor întrebări şi răspunsuri, printre care şi cele despre şcoală, cicatrice pe corp şi alte chestii de genul ăsta. În acest fel, ele mi se fixează în minte.

În prezent, acest lucru vine de la sine, deoarece mi se pare că rulez aceste fişe cu mai multă uşurinţă în minte! Astfel, când simt uneori că treaba nu merge, mă întorc la fişele de personaj şi răspund la toate întrebările.

N-o să găseşti trăsături autobiografice importante la personajele mele, însă mici lucruri se mai strecoară pe ici-colo! Dacă soţul meu citeşte o povestire, îl aud spunând: „Oh, îmi amintesc când ai văzut asta” sau „Da, ştiu locul ăsta”.

În romanul Slights, scenele din şcoala primară sunt inspirate în mare parte din propriile mele amintiri din copilărie. Unele descrieri le-am făcut cu propria mea şcoală în minte.

Încerc să nu mă identific cu personajele în sine, şi e greu uneori, mai ales când e vorba de lucruri precum mâncatul sau preferinţele muzicale. Trebuie să aleg cu atenţie lucrurile care să se potrivească personajului, nu mie!

M.A.: Povestirea dv. A-Positive a fost transpusă într-un film de scurt-metraj. Ce aţi simţit când aţi văzut cum povestirea prinde viaţă pe ecran? Prezenţa dv. ca scenarist a fost importantă pentru ca filmul să corespundă în cele mai mici detalii cu povestirea care l-a inspirat?

K.W.: E uimitor să-ţi vezi povestirea pe ecran! Dar şi şocant. La prima vizionare mi-am spus: „Oau, ce scârbos. Chiar că am scris o poveste urâtă, scârboasă, oribilă”. Bineînţeles că ştiam acest lucru, dar când vezi povestirea transpusă pe ecran, sentimentul e şi mai exacerbat.

Eu am fost aceea care a scris prima versiune a scenariului deoarece am vrut să fie fidelă povestirii. Michael Cove de la studiourile Bearcage Productions a scris versiunea finală după care am avut nişte discuţii interesante cu privire la diferenţele între a scrie scenariu de film şi a scrie literatură.

Un lucru care mi s-a părut fascinant a fost acela că scrierea povestirii sub formă de scenariu m-a făcut să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. De asemenea, deoarece povestirea era mult interiorizată, nu voiam prea multă naraţiune, atunci când era cazul. Aşa că a fost destul de delicat să înfăţişezi lucruri fără ca personajul să nareze.

M.A.: V-ar place să vedeţi şi alte povestiri de-ale dv. transpuse în film? Dacă aţi putea alege, care ar fi actorii pe care aţi vrea să-i vedeţi în rolul personajelor principale?

K.W.: Da, multe din ele! Nuvela The Grinding House ar putea deveni un film fantastic. La fel şi Slights. Pentru Slights, actorul la care visez ar fi Radha Mitchell.

M.A.: Până în prezent aţi fost nominalizată şi aţi câştigat mai multe premii, aţi fost în juriul Australian Shadow Award şi Shirley Jackson Awards, iar anul viitor veţi fi membru al juriului Bram Stoker Award. Într-o artă solitară precum cea a scrisului, credeţi că premiile sunt stimulentul ideal pentru un autor? Cât de importante sunt aceste premii în evoluţia unui scriitor?

K.W.: Premiile sunt un stimulent minunat, deoarece ele îţi spun că te afli pe calea cea bună. Desigur, faptul că nu ai intrat pe lista cu nominalizări nu înseamnă că greşeşti! Pur şi simplu, juraţii respectivi au considerat că povestirea ta nu poate intra pe listă.

Nu ştiu dacă premiile ajută un scriitor să evolueze, însă ele dezvoltă cu siguranţă conştiinţa de scriitor. Când ajungi pe listele cu nominalizări, numele tău devine mai cunoscut.

M.A.: E greu să jurizezi operele altor autori? Nu e asta o altă formă de critică?

K.W.: Atunci când jurizez încerc să ies din pielea scriitorului şi să intru în pielea cititorului. Altfel, m-aş gândi cum aş fi scris eu, nu cum au scris alţii.

Presupun că e şi asta o formă de critică, nu? Deoarece spui dacă-ţi place sau nu şi din ce motive.

M.A.: Uitându-mă pe lista cu nominalizări din acest an la Shirley Jackson Awards, am remarcat câteva nume interesante care m-au surprins plăcut. Care credeţi că este adevăratul criteriu după care se judecă un autor sau operele sale: popularitatea, succesul în vânzări sau calitatea scrisului?

K.W.: Calitatea scrisului e de departe pe primul loc. Urăsc scrierile de rahat. Realmente le urăsc. Te fac să-ţi pierzi timpul şi mă supără că se mai şi publică!

Popularitatea şi succesul în vânzări te ţin pe rol la publicare, aşadar sunt importante din acest punct de vedere. Dar ele, mă gândesc, apar şi din multe alte motive pe care nu le poţi controla. Astfel, aceste criterii nu reprezintă „etalonul” unui autor, ci mai mult un etalon pentru felul în care este promovat acesta, pentru felul în care circulă informaţia pe cale orală, şi aşa mai departe. Îmi place când operele geniale se bucură de recunoaştere.

M.A.: La ce lucraţi acum şi care vă sunt proiectele de viitor?

K.W.: Am tot timpul mult de lucru! Lucrez la un roman şi la vreo cinci povestiri pentru diferite publicaţii. Ca idee, obsesiile mele actuale sunt: Saturn (planetă şi zeu), faruri de navigaţie, cetăţi la malul mării, lucruri de final, pâine, scaune balansoar, păsări, instituţii, demenţă, crimă şi pedeapsă, anul 1827 şi nemurire.

Ultima mea povestire apărută este pe tema Zombie versus Robots din antologia Women on War!

M.A.: Vă mulţumesc foarte mult pentru răspunsuri şi timpul acordat.

–Traducere din limba engleză de Dan BUTUZA


Kaaron Warren poate fi găsită la http://kaaronwarren.wordpress.com/
La fel, pe Twitter la @KaaronWarren

Mihai Adascalitei

Despre Mihai ADĂSCĂLIŢEI

Mihai ADĂSCĂLIŢEI a scris 15 articole în Revista de suspans.

Escapist in other worlds, seeking portals to fantasy and horror realms, but not exclusively. Drifter in the beauty of visual art, in its various appearances. He's the author of the Dark Wolf's Fantasy Reviews blog.

Acest articol a fost citit până acum de 2051 ori.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Powered by WordPress
css.php