Radu Gavan - banner

Malchance

Soarele dimineţii îşi trimite primii copii în mijlocul camerei înguste, braţele lor micuţe se întind şi palmele străvezii îmi mângâie chipul şi pentru o clipă un zâmbet şters mi se desenează pe buzele subţiri, dar doar pentru o clipă, apoi mânuţele se retrag lăsând umbra să se coboare din nou Mai departe »

George-Arion

Otrăvuri, pistoale, junghere, dălţi de spart gheaţa

Într-una dintre schiţele mele, Asasina umflă potul (inclusă în volumul Anchetele unui detectiv singur), un personaj, poliţistul Miron Stratilat, afirmă peremptoriu: „— Ştrumfilor, se adresă partenerul meu celor mai tineri din secţie care îl urmăreau cu gurile căscate de li se vedeau amigdalele inflamate de băutura rece, ascultaţi la mandea: Mai departe »

ajdive704_454426a

Pereţi de hârtie

În vara în care am împlinit nouă ani, tata a venit acasă cu o cutie de carton pe platforma camionului. O cutie de carton mare. Cea mai mare pe care am văzut-o vreodată. Doi pe doi. Tata a spus că încap în ea opt mii de cutii de lapte. Nu Mai departe »

Seraphim

De ce horror-ul face bine adulților (şi chiar mai bine copiilor)

Unul dintre motivele esențiale pentru care astăzi scriu şi ilustrez cărți este dat de Ray Bradbury, care m-a fericit cu atâtea sperieturi, încât mă simt tot timpul obligat—în cel mai bun caz—să aprind aceeaşi flacără în tinerii cititori de azi. Mai toate benzile mele desenate (şi, cu siguranță, cele pe Mai departe »

clubul-manhattan_1_fullsize

De la şaormărie, în bucătărie

John Saul – Clubul Manhattan Traducere de Monica Şerban Editura RAO, Bucureşti, 2005   O înşiruire neverosimilă de fapte improbabile, dar cât se poate de anticipabile… Aceasta ar fi, pe scurt, caracterizarea pe care o pot face Clubului Manhattan. Însă, pentru orice eventualitate, cred că sunt necesare niscaiva precizări. Mai departe »

Mr Mercedes banner

Bun, fără pretenţii

Stephen King – Mr. Mercedes Scribner, SUA, 2014   După o experienţă mai puţin plăcută cu Doctor Sleep datorată, cu siguranţă, așteptărilor mult prea mari, Mr. Mercedes beneficiază de efectul invers: aşteptări modice şi outcome pe plus net. Un roman fără dram de fantastic, aproape deloc macabru, un thriller detectivistic Mai departe »

strain-is-the-strain-poster-too-graphic-uproar-forces-fx-to-change

Contagiune

Vara aceasta, pentru că serialele pe care le urmăresc fidel erau şi ele în vacanţă, mi-am zis să mă delectez cu ceva nou în zilele însorite – sau nu prea, căci în Bucureşti a plouat mirific; am încercat diverse, dar nu ştiu cum s-a făcut că până la urmă am Mai departe »

Three people, a ghost and a coffin

Jurnal de suspans: Londra (1)

Luton este, probabil, cel mai mic aeroport din Anglia. Nouă, însă, căutând maşina pe care Alan B., cel mai generos englez din Marea Britanie, nu mai ştie unde a parcat-o, ni se parte imens. Nu-i niciun necaz, până la urmă o găsim, chiar dacă plouă vârtos. Sunt 15°C, purtăm tricouri Mai departe »

3d_coperta_Mary Shelley_Ultimul om

Teaser: “Ultimul om”, de Mary Shelly

În secolul XXI, omenirea, devastată de ciumă, se află în pragul extincţiei. Și, pentru că nu există leac, evenimentele se precipită, iar protagoniştii, în încercarea de a‑şi salva vieţile, pleacă în căutarea unui tărâm iluzoriu, a unui nou eden care să prezerve umanitatea. În final, rămas singur, naratorul trăieşte cu Mai departe »

Arta de a (nu) scrie o recenzie

Iniţial am dorit să-mi intitulez textul „Ce anume aştept de la o recenzie”, dar  Jerome K. Jerome cu al său îndreptar despre a nu scrie un roman se dovedeşte încă o dată mai seducător şi mai puternic decât propria mea voinţă. Aşa că… Să disecăm puţin arta de a (nu) scrie o recenzie.

Un bun amic, redactor la o revistă de specialitate, mi-a destăinuit cu ceva vreme în urmă că-i este mai greu să găsească un recenzent bun sau măcar mulţumitor decât un scriitor talentat. Aparent un paradox, asta după ce ani de-a rândul editorii şi redactorii s-au tot plâns de scriitorii români (se pare că  efortul n-a fost chiar în zadar), acum a venit rândul recenzenţilor. Nu vorbesc despre criticii de specialitate, cei capabili să vorbească despre o carte în cuvinte atât de umflate, că nimeni nu mai pricepe nimic şi-i taie cheful de citit chiar şi celui care a scris-o. Vorbesc despre cei care discută cărţile cu suflet, cu pasiune sau cu ură. În reviste dedicate sau pe bloguri personale ori chiar pe site-uri specializate.

Zărindu-l pe Cortazar

Am venit pentru că am cedat insistenţelor tale; petrecerilea de genul acesta nu-mi sunt pe plac şi, sincer să fiu, până nu demult, nici nu credeam că este posibilă o asemenea harababură, o aşa agitaţie de suflete strânse sub acelaşi acoperiş; dar, cum am mai spus-o, n-am putut să nu zic da invitaţiei tale; n-am putut să te privesc în ochi şi să-ţi spun că nu vreau să vin, că mie-mi place să stau închis în camera mea şi să citesc cărţi din care nu înţeleg mare lucru, să-mi trec buricele degetelor pe deasupra unei lumânări pe care-mi place s-o aprind seara şi să-i privesc pîlpâiala unduitoare, care în imaginaţia mea înfăţişează silueta costelivă a unei fetişcane de la margine de oraş, care se trezeşte mereu înainte ca primele raze ale unui soare alb să mângâie străzile prăfoase, mergînd prin cartiere desprinse parcă din poveşti fantastice, cu clădiri înalte fără ferestre, cu porumbei care flutură din aripi pentru a stârni praful, cu bătrîni care scuipă zgomotos de la balcoane pentru a stinge incendiile pe care pompierii nu se mai obosesc să le stingă din cauza visului pe care, într-o noapte tîrzie, l-au avut cu toţii şi care înfăţişa o casă cu pereţi de gheaţă, cu ferestre apoase, pe care ei, pompierii, chemaţi printr-un telefon, încercau, dînd drumul la robinete, să o aprindă, cu flăcările sângerii ce ieşeau dintre buzele furtunurilor.

E tare bine unde e aglomerat

Poate că ţi s-a întâmplat şi ţie: vezi o terasă, copaci, păsărele, frumos, muzică, bere rece, jumătate din ea e aglomerată de n-ai unde să arunci un ac, în timp ce jumătatea cealaltă are mese libere la discreţie… iar persoana cu care eşti îţi spune ca şi cum ar fi de la sine înţeles: „Hai să stăm şi noi acolo unde e lume!”.

Terasele nu sunt o excepţie de la vreo regulă – la fel se întâmplă cu destinaţiile de vacanţă, cluburile, magazinele de haine, piscinele, ba chiar şi cu librăriile. Probabil că modalitatea cea mai bună de a-i face pe oameni să intre într-o librărie şi să studieze noutăţile de pe rafturi ar fi ca patronul să angajeze câteva zeci de figuranţi care să piardă toată ziua printre cărţi, prefăcându-se interesaţi de ele. Şi nu doar cu librăriile, ci şi cu cărţile se întâmplă acelaşi lucru: oamenii vor să citească acele cărţi care au fost citite de cât mai mulţi oameni înainte. Dacă o carte are eticheta de bestseller lipită pe ea, şansele sunt să se vândă de câteva ori mai bine decât dacă n-ar fi avut-o. De filme nici n-are rost să mai vorbim…

Aventura Giocondei în valiza cu fund dublu a unui hoţ de bună-credinţă

Se zice că atunci când a fost subtilizată din „Salonul pătrat” al celebrului muzeu Luvru, unde era expusă capodopera lui Leonardo da Vinci, madona de pe pânză ar fi zâmbit într-un anume fel. Apoi, timp de mai bine de doi ani, s-a odihnit, de voie de nevoie, în valiza cu fund dublu al unui proprietar vremelnic.

Furtul s-a produs în dimineaţa zilei de 21 august 1911. Pentru a fi deschis publicului, muzeului i se făcea zilnic curăţenia obişnuită. Trecând prin Salonul pătrat, în dimineaţa cu pricina, muncitorii din echipa de curăţenie s-au oprit, ca de obicei, în faţa Giocondei. „Nimic până acum nu a fost făcut ceva mai frumos de mâna omului!” păreau să spună privirile subiective ale acestora. Apoi, mândri, şi-au continuat traseul. După o oră s-au întors pe acelaşi drum. Stupoare. Gioconda nu mai era la locul ei. După câteva clipe de uluială, muncitorii din echipa de curăţenie şi-au spus că, probabil, „tabloul a fost pus la adăpost din teama de a nu fi furat.” Şi şi-au văzut de treabă. Ziua a trecut liniştită.

A şaptea Casă

Caravana de camioane cu panouri albe, aflată în mers, ieşi de pe drumul asfaltat 53 şi intră pe un drum de ţară abandonat. În pământul uscat, anii săpaseră făgaşe trainice năpădite de ierburi şi buruieni înalte. La mersul prin făgaşe, camioanele se legănau şi săltau în toate părţile, iar crengile copacilor şi tufele zgâriau pe lateral pe măsură ce acestea înaintau.

Bărbatul roşcat şi corpolent care conducea primul camion se uită prin parbriz şi văzu în faţă un deal abrupt. După ce trase un ultim fum din ţigară, acesta îi dădu un bobârnac pe geamul şoferului, apoi se întinse şi luă în mână un aparat portabil de emisie-recepţie. Apăsă cu degetul mare un buton din partea laterală a acestui walkie-talkie, îl duse la gură şi mormăi:

— Aveţi grijă la schimbător, băieţi… urmează un deal mare. Terminat.

Se auziră răspunsuri de ‘nţeles, ok sau recepţionat în vreme ce azvârli aparatul pe locul gol de lângă el.

Cealaltă

1

— Ioano, tu crezi în spirite, dubluri pe altă lume sau pe astă lume?

— Ce naiba vrei să zici? Ioana îl privi sictirită. Mereu vii acasă cu câte o idee dementă.

Nicu îşi aruncă hainele în dezordine prin cameră, pradă unei mari agitaţii. Ioana se pieptăna în faţa oglinzii la fel de liniştită ca de obicei, era o femeie extrem de frumoasă, blondă, cu, ochii mari, albaştri, dar care nu spuneau nimic. Părea un manechin, care printr-o minune se mişcă şi vorbeşte. Bărbatul ei nu era deloc ca ea, era urâţel, înalt, slab, foarte brun şi plin de expresivitate, părea stăpânit de un neastâmpăr continuu. Avea tot timpul ceva senzaţional de spus, de comentat, de analizat, iar calmul nevestei lui îl înnebunea.

— Ioano , eşti imposibilă! De ce naiba te-oi iubi atât de mult?

Violenţa, dragostea mea obscenă

Numele meu este Radu Găvan şi inaugurez din acest număr rubrica Exorcizat.

Ce veţi găsi aici? Păi, în principal, reţete în cinci, zece, o sută, un milion de paşi despre cum să reuşeşti în afaceri, cum să slăbeşti cincizeci de kile în două zile, niscai scandaluri, poveşti de dragoste siropoase cu final de film american, sfaturi geniale despre cum să-ţi trăieşti viaţa şi alte înţelepciuni de genul acesta.

De fapt, nu. La dracu, NU!

Eu nu dau sfaturi. Mă depăşeşte. Cred că trebuie să fii ori prea înţelept, ori prea tâmpit ca să te apuci să dai sfaturi. Pentru chestii de genul celor de mai sus aveţi televizorul, internetul sau cărţile de profil. Folosiţi-le în exces cu cea mai mare încredere – vă vor oferi absolut tot ce doriţi fără să faceţi vreun pic de efort . Există un singur preţ – o lobotomie mare şi frumoasă.

Poveste cu un pompier

Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi, când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi de cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

Malchance

Soarele dimineţii îşi trimite primii copii în mijlocul camerei înguste, braţele lor micuţe se întind şi palmele străvezii îmi mângâie chipul şi pentru o clipă un zâmbet şters mi se desenează pe buzele subţiri, dar doar pentru o clipă, apoi mânuţele se retrag lăsând umbra să se coboare din nou în privirea mea aţintită spre silueta nemişcată din mijlocul camerei.

Oscar Poenaru. Oscar. Maică-sa se combinase cu nu ştiu ce blond de prin Danemarca ori Suedia şi tipul insistase să-i dea plodului numele ăsta. Iar mă-sa, ca să nu fie mai prejos, alesese şi ea un nume pentru băiat – Mirel. Oscar Mirel Poenaru. Mda.

Oscar se uită la mine cu ochii lui albaştri spălăciţi şi nu spune nimic. Nici nu mă mai întreb cum a ajuns aici, cum a intrat, uşile mele au rămas deschise de mult, puţine lucruri mă mai ating, puţine mă mai miră. Mă ridic în fund pe patul tare ca un capac de sicriu şi noada mă înţeapă. Iar am dormit ca dracu’, ca în toate nopţile de atunci, de altfel. De doi ani cerşesc o noapte bună de somn, câteva ceasuri în care să mă pot adânci în moliciunea unui pat şi un întuneric dens să mă cuprindă, ochii să mi se închidă şi totul din jur şi din mine să dispară pentru o noapte.

Dimineaţa, devreme

Dimineaţa era senină şi rece, atmosfera era atât de limpede, că până şi mintea mahmură a tânărului Gică V se limpezi un pic. El se ridică binişor şi constată că dormise pe iarbă, în faţa casei. „Din nou… La dracu! Plătesc babacii întreţinerea degeaba, mai bine ar da banii pe băutură! Oricum nu, se mai bea ca lumea în casa asta de când au decis să mă pună la raţie…auzi să primesc alocaţie, alocaţie… ce aiureală… parcă aş fi tineret şcolar…” Vru să râdă, dar ameţi, se uită în jur şi văzu nenumărate sticle jalnic de goale, pahare sparte, ambalaje de ţigări… „Unde dracu or fi băieţii? S-au băgat toţi în bârlog ca şobolanii şi m-au lăsat singur aici, chiar nu se găsea niciunul să mă care în casă… Şi toate pizdele… alea unde s-or fi băgat?”

Mai privi un pic în jur şi văzu nenumărate bălţi de vomă galben-verzuie răspândite peste tot. I se făcu greaţă şi vărsă îndelung. Când se aplecă, observă că era desculţ. „Morţii mă-sii de treabă, acu nici nu pot să mă mişc, dacă mă tai în vreun ciob d-acesta iau vreo douăj’ dă molime odată,” înjură el.

Powered by WordPress
css.php