george arion banner

Despre comportamentul violent al oamenilor în funcţie de starea vremii

Poate influenţa starea vremii comiterea unor fapte atroce? Ucigaşii devin mai nervoşi în zilele cu ger năprasnic sau caniculare şi intenţiile lor criminale capătă contur mai clar şi se pun în aplicare cu mai mult zel sau, dimpotrivă, ei se lasă cuprinşi de lehamite şi apatie, renunţând la orice plan Mai departe »

cristina nemerovschi - banner

Pentru că succes

Mircea Cărtărescu făcea la un moment dat o afirmaţie foarte lucidă – spunea că, în România, orice i se iartă scriitorului de către lumea literară, mai puţin succesul. Cu alte cuvinte, scriitorului i se iartă mediocritatea, i se iartă gafele, i se iartă lipsa de talent, de imaginaţie sau stilul Mai departe »

true-detective-poster-art-banner

Despre latura întunecată a oamenilor

De la bun început trebuie să vă mărturisesc că nu-mi place Matthew McConaughey; mi s-a părut mereu un actor şters, iar filmele lui comerciale şi mai degrabă mediocre – însă, adevărul fie spus, n-am văzut din filmografia lui decât comedioarele romantice cu care ne-a delectat în anii de mijloc ai Mai departe »

ardeleanu-banner

A.R. DELEANU: „De când l-am cunoscut pe îmblânzitor, nu mă mai tem de nimic. Da’ chiar de nimic”

Flavius Ardelean e braşovean. N-are încă 30 de ani (da’ nici mult până acolo). A studiat în oraşul natal la un liceu nemţesc, după care a plecat la Cluj-Napoca pentru a face studii europene. În Germania, la Ludwigsburg, a urmat un masterat de managementul cultural, iar apoi, în Marea Britanie, Mai departe »

killwhitey-banner

Un Jason Vorhees comunicativ şi inteligent

Brian Keene ― Kill Whitey Deadite Press, SUA, 2011 204 pagini   Este acest scurt şi reuşit roman reimaginarea în cheie „keene-iană” a mitului optzecist pe nume Jason Vorhees, anti-eroul seriei interminabile, inegale şi în egală măsură memorabile Friday 13th (ce a trecut deja la statutul de remake şi nu Mai departe »

candyland-banner

O iubire dulce

Carlton Mellick III ― The Cannibals of Candyland Deadite Press, SUA, 2009 164 pagini   Coperta ar fi fost suficientă, prin bizareria grotesc-idilică, nu lipsită de un erotism lesne îngrozitor, amintind de creaţiile lui Mark Ryden (care a realizat şi coperţile ediţiilor princeps pentru duo-ul lui Stephen King/Richard Bachman, Desperation Mai departe »

100 Bloody Acres banner

100 Bloody Acres

Horror-comedy is a concept I was never able to fully grasp, there is something quite not right with this association of genres in my mind. Perfectly aware of the grey area of things and with a known preference for boundaries being disrespected in other areas I strangely found myself unable Mai departe »

Radu Gavan - banner

Într-o vineri din decembrie

Decembrie. Duminică. 19.35 Dracu’ m-a pus să vin în Carrefour la ora asta. E full, cred că stăm până la zece, ’n pula mea. Şi i-am zis – hai să mergem dimineaţa, ne sculăm şi mergem frumos, ca oamenii, luăm ce e de luat şi stăm şi noi acasă după Mai departe »

Schimbări, antologii şi o observaţie tristă

Începând cu acest număr, Revista de suspans devine publicaţie trimestrială.

Explicaţiile sunt nenumărate şi, chiar dacă pierdem ceva, câştigul e mai mare.

Pierdem acel ritm susţinut de apariţie care se traduce prin vizibilitate. Una e ca o revistă să vină spre cititor cu materiale noi la un interval scurt de timp şi alta să îi bată la uşă odată cu schimbarea anotimpurilor. Riscăm o scădere a numărului de cititori.

Totuşi, riscul e minim în cazul în care revista în cauză – adică Revista de suspans, căci despre ea vorbim – aduce pe piaţă ediţii consistente, valoroase. Mai consistente, mai valoroase decât ce putea oferi ca mensual. Sunt convins că asta se va şi întâmpla.

Bucla de miercuri

Despre buclele temporale s-a scris mult şi s-au făcut destule filme. Groundhog Day pare a fi cea mai cunoscută producţie, dar nu e neapărat şi cea mai reuşită. Se bazează pe ideea romanului Replay, de Ken Grimwood, care e cea mai frumoasă carte pe tema aceasta (la noi a apărut în 2006, la editura Nemira). Într-adevăr, filmul, mai degrabă o dezamăgire, preia doar ideea cărţii, pe care o tratează superficial, cu prea multă frivolitate. Între cele două nu există legătură, nici ca acţiune, nici ca personaje, nici ca final. Nu s-a intenţionat acest lucru. De altfel, după romanul lui Grimwood, distins cu World Fantasy Award în 1988, nu ştiu să se fi făcut vreun film. Şi e mare păcat. Dar nu e târziu.

Un strop de bunătate

— Ciocăniturile pe care le auzi sunt doar cel mai modest număr din repertoriul său. Calista are prostul obicei al tuturor fantomelor de a-ţi trece repede pe la spate sau de a ţi se furişa la marginea câmpului vizual. Sunt sătulă de şmecheriile sale şi aş face orice ca s-o conving că nu ea a inventat trucurile astea răsuflate. Dar fetiţa se ambiţionează să mă înspăimânte şi nu renunţă uşor. Nu te lăsa intimidat! Trebuia să-i adun rămăşiţele, e vina mea, dar am fost bolnavă, şi plus de asta n-am vrut să o mai văd aşa, mă înţelegi? Am ţinut enorm la copila asta. Dar să nu crezi că dacă un om a fost nerecunoscător în timpu vieţii, se metamorfozează  după ce moare. Să nu creadă nimeni că brusc, după ce-a dat colţu, îi creşte o aureolă în jurul capului şi aripioare albe pe umeri. Nu, deloc! Drăcuşor a fost vie, mă tem că asta este şi acum. Calista a fost printre primele persoane pe care le-am ajutat de când am ieşit la pensie. Jocul era încă la începuturi, dar aici la noi, în cartierul meu defavorizat – ca să zic aşa, poantele răutăcioase nu sunt şi nu vor fi niciodată o noutate.

Despre comportamentul violent al oamenilor în funcţie de starea vremii

Poate influenţa starea vremii comiterea unor fapte atroce? Ucigaşii devin mai nervoşi în zilele cu ger năprasnic sau caniculare şi intenţiile lor criminale capătă contur mai clar şi se pun în aplicare cu mai mult zel sau, dimpotrivă, ei se lasă cuprinşi de lehamite şi apatie, renunţând la orice plan diabolic, în aşteptarea unor condiţii mai favorabile?

Iată o discuţie între două personaje din thrillerul Pe viaţă al Lizei Marklund:

„―Azi nu sunt hoţi pe afară… Plouă mult prea tare şi hoţilor nu le place să se ude.

― Asta cam aşa e. Criminalitatea scade pe vreme proastă. În iernile geroase sunt foarte puţine violuri întâmplătoare, pentru că infractorilor sexuali nu le place să stea cu spatele gol în frig.”

O poveste despre succes

I. Eu, ratatul

Sunt un ratat. Am treizeci şi trei de ani şi, după toate regulile voastre, după toate cutumele şi limitările voastre sunt un ratat desăvârşit. Nu am o casă a mea, nu am maşină, nu am o familie, nu am carieră. Nu am nimic. Locuiesc cu chirie într-o garsonieră dezgustătoare, în mijlocul unui cartier infect. Nu am o iubită, nu am rude. Nu vorbesc cu nimeni. Doar scriu. Da, sunt cel mai mare scriitor de care nu ai auzit vreodată. Am scris o singură carte. Opera mea. Mi-am pus sufletul în ea. Mi-am topit inima într-un fişier text. Apoi mi-am lansat sufletul în cele patru zări. Am trimis spiritul meu sincer către editorii importanţi, către revistele de seamă, către toţi cei ce au de spus ceva în această lume. Mi-am încordat arcul şi am eliberat săgeţi din mine către ei, cei de lângă mine. Am aşteptat apoi cu sufletul la gură reacţia universului. Nu a existat răspuns. Nici unul.

Pentru că succes

Mircea Cărtărescu făcea la un moment dat o afirmaţie foarte lucidă – spunea că, în România, orice i se iartă scriitorului de către lumea literară, mai puţin succesul. Cu alte cuvinte, scriitorului i se iartă mediocritatea, i se iartă gafele, i se iartă lipsa de talent, de imaginaţie sau stilul plictisitor şi repetiţiile obositoare, dar, odată ce a avut o coadă mai lungă de 50 de doritori de autografe la o lansare de-a lui, e de rău, ba chiar e foarte rău.

Dacă, în lumea civilizată, nimeni nu întreţine această falsă şi stupidă prăpastie între autorul care vinde şi autorul care ia premii literare, dimpotrivă, de cele mai multe ori cei doi se suprapun, aşa cum e şi firesc (vezi şi Sandra Brown, Coelho şi o dihotomie comunistă), în România se târâie mai departe, şontâc-şontâc, de la an la an, prejudecată potrivit căreia, dacă ai lipici la cititori, e clar că nu scrii cărţi cu „valoare literară”.

Circle of Life

The drone of the machine resembled the heavy breathing of the old woman, and the distilled water swashed into the concentrator’s bottle. Alexandra Filotti took care of changing the oxygen bottle for her upper floor neighbor daily but, at the same time, she felt depressed if she stayed more than five minutes in this living-room.

“That moron left me,” she said to herself, dragging hard from her cigarette and blowing the smoke towards the open window. She was aware that Mrs. Lina didn’t allow or need smokers around, as she was hardly breathing through that mask, but she didn’t care at all, given how angry she was at the moment. He said he’d be in London on business, but only a week has passed and he already doesn’t have time to chat on Messenger. So much the better I turned his marriage proposal down. He was quick to replace me with some bitch over there…

Magnetism

Doctorul Albert rămase singur în laborator până seara târziu. Luminile bâzâiau surd deasupra capului său chel. Luă absent o nouă lamelă şi o aşeză sub microscop. Petele de pe ochi, ca nişte mici explozii solare, îi jucau feste. Îşi pierdu concentrarea, se şterse de sudoare şi răsuflă greu. Făcea experimentele acestea de mai bine de cinci ani; acum devenise o joacă enervantă şi inutilă. Rămânea să lucreze la ore târzii doar pentru că acasă nu-l aştepta nimic, în afară de pisica sa grasă şi leneşă. Se pare că nu înaintase nici azi. Îşi luă haina din cuier, stinse luminile şi ieşi împleticindu-se în ploaie. Decise să nu-şi ia vreun taxi; ploaia cădea răcoritor peste chipul său abrutizat de muncă. Trase adânc aer în piept şi porni agale prin parc. Mirosul canalelor, sunetul burlanelor, zumzăitul stâlpilor de telegraf îl reconfortau. Îi aduceau aminte de el, la 25 de ani, un tânăr exuberant, strălucitor, de-a dreptul incandescent. Toţi îl respectau şi-l apreciau, deopotrivă. Se aşteptau lucruri mari de la el, lucruri inovatoare. Aşa crezuse şi el în vremurile fantastice ale tinereţii; crezuse că o să atragă toate succesele de partea sa, crezuse că are să deţină monopolul în ştiinţă, că are să fie un monstru ireproşabil. Ei bine, situaţia sa era perfect gri, la mai bine de 12 ani de la începutul carierei. Muncea, ce-i drept, pasional, în continuu, fără să-şi piardă timpul cu alte lucruri, fără escapade sentimentale, fără responsabilităţi şi obligaţii nefolositoare. Era prezent la muncă, în muncă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Acasă studia şi iar studia, adormind deseori cu capul pe birou printre hârtii pătate de cafea şi cerneală. Nimic. Poate îşi pierduse flerul, poate nu o mai avea în sânge. Poate era în regres. Oricum, ceva îi lipsea, era cât se poate de clar, şi asta îl înnebunea.

Anchetă cu final trist

Subcomisarul Trandafir îşi răsfoia de câteva minute bune carneţelul de notiţe. Făcea treaba asta nu pentru a da de ceva de doamne-ajută între filele acestuia. Ştia că nu ar fi putut găsi decât nişte mâzgălituri fără noimă însăilate în timpul unor anchete. Când îl lua la întrebări pe câte un posibil infractor îşi deschidea hârţoaga şi, din când în când, în momente bine alese, îşi nota câte ceva. Sesizând gestul, cel în cauză începea să-şi pună întrebări. Chestie psihologică. Aşadar, nu din raţiuni profesionale stătea cu carneţelul desfăcut în faţă. Încerca să-şi mascheze clipele de deconectare pe care şi le permitea uneori. Cine l-ar fi deranjat văzându-l cufundat chipurile în descifrarea hieroglifelor desenate în fuga pixului? De cele mai multe ori stratagema îi reuşea. Alteori, nu. Ca acum.

“Death Signs Indecipherable” by Rodica Ojog-Braşoveanu

Rodica Ojog-Braşoveanu – Moartea semnează indescifrabil
Nemira Publishing House, Bucharest, 2011
hardcover, 288 pages

 

Mystery, noir and crime fiction have a permanent place within my heart and the reason for this fact cannot be owned exclusively on the value of the writers, but also on the more intimate and personal experience of my childhood and teenage years. Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle, Maurice Leblanc, Dashiell Hammett or Rodica Ojog-Brașoveanu offered countless of adventurous hours spent in the company of detectives, investigators or, why not, gentlemen thieves. The aura of the mystery was sometimes augmented by the clandestine reading by hiding the books underneath physics or chemistry school-books while I was supposed to do my homework. I believe I love Rodica Ojog-Brașoveanu just a bit more because her novels have ended more often under the homework book than those of other writers. And “Death Signs Indecipherable” (“Moartea semnează indescifrabil”) was the first such investigation that left the formulas and equations forgotten.

Powered by WordPress
css.php